Sunday, August 20, 2017

Priceperi din ultima vreme

Priceperi din ultima vreme:

  • furia, ca şi frica, sunt o formă de energie în tine, o putere care se cere cheltuită în vreun fel. Am înţeles asta târziu şi mi-am dat seama că există şi alte forme decât de a o propaga prin: vorbit cu o a treia persoană despre ceea ce simţi atunci, sau vorbind despre cel ce ţi-a cauzat starea, sau tocând la gânduri despre situaţia care ţi-a provocat frica sau furia, sau ripostând jignind, rănind pe cel ce te-a enervat, sau, mai rău, rănind, jignind pe cineva nevinovat doar ca să "te descarci". Importantă e acţiunea, activitatea, un ceva care să devină un canal de ieşire "safe" a ceea ce trăieşti atunci.
  • că e nevoie de constanţă în tehnicile astea de canalizare a furiei în ceva mai util. Nu e suficient să faci ceva doar o dată. Dovadă a stat faptul că, deşi trecusem cu brio de nişte situaţii foarte urâte îndreptate spre mine, am răbufnit câteva zile mai târziu pe o chichiţă, tulburând oameni care nu îmi greşiseră cu nimic.
  • zahărul, făina, alcoolul şi carnea îmi fac rău. Punct. Îmi plac pe moment, apoi mă simt letargică, grea, apatică, lipsită de chef şi voiciune, somnolentă, înceată la minte, descurajată.
  • trebuie să fac două lucruri importante: să fiu organizată în cele mai mici detalii şi să evit cu orice preţ inactivitatea, statul degeaba. Să-mi umplu timpul cu cât mai multe, ca doar somnul să rămână pentru odihnă.
  • vara asta caniculară a fost tare grea pentru mine. Mereu e, dar acum parcă m-am simţit efectiv pusă la pământ de ea... (nu am fost decât o dată la plajă, aproape de apus şi am stat îmbrăcată pe cearceaf.)
  • mi-am dat seama că cele mai mari păcate sunt gândurile de judecată şi gândurile de răutate...
  • că am nevoie de ritualuri ca să-mi fie bine.

Wednesday, August 9, 2017

Antreprenoriatul la feminin 2

Din cartea "In the company of women" - Tanya Aguiriga - Designer/Creator de mobilă

Continuarea postării de aici.

Ce înseamnă succesul pentru tine?

Succesul înseamnă să pot continua să fac ceea ce iubesc. Înseamnă să fac o muncă care promovează incluziunea şi comunitatea.

Numeşte cea mai importantă lecţie pe care ai învăţat-o conducând o afacere.

Trebuie să ai idei, să lucrezi din greu, să fii bun si să inovezi constant. Nu ştii niciodată cine poate fi un străin cu care intri în contact şi ce ar putea însemna el pentru afacerea ta pe mai târziu, aşa că va trebui să tratezi pe fiecare om cu care intri în contact cu respect şi să nu-ţi blochezi singur drumurile. Trebuie, totodată, să fii sincer cu tine atunci când creezi, editezi, explorezi propria ta poveste ca o sursă de inspriaţie, pentru că aceste detalii vor oferi muncii tale mai multă credibilitate şi te va face să ieşi din mulţime.

Ştiind ceea ce ştii acum, ce ai fi făcut diferit la începutul afacerii tale?

Aş fi luat câteva lecţii de antreprenoriatul afacerilor, aş fi învăţat mai multe programe pe calculator, aş fi căutat finanţări şi aş fi angajat un contabil.

Monday, August 7, 2017

Despre cartea "Claustrofobia"

Ştiu că n-am mai scris despre subiectul acesta după ce am scris rândurile de aici şi de aici, dar lecturez acum nişte cărţi care-mi sunt de mare folos în problema asta.

Una din aceste cărţi, "Claustrofobia - Cum să găseşti ieşirea" - autor Andrea Perry, este o carte pe care am achiziţionat-o prin 2012 cred şi pe care ulterior m-am tot străduit să o dau, gândindu-mă că nu-mi trebuie mie aşa ceva. Când am început s-o citesc, mi-a plăcut aşa mult şi am descoprit nişte lucruri atât de interesante, încât am zis că nu întâmplător a poposit în biblioteca mea. E o carte scrisă temeinic de un psihoterapeut care s-a confruntat şi ea cu problema claustrofobiei. Cartea adună toate soluţiile posibile care te pot ajuta să înfrunţi acest balaur. Dacă atingea şi abordarea fricilor prin credinţă, aş fi numit-o perfectă, dar e folositoare şi aşa cum e ea acum.

Vreau să scot din ea câteva fragmente, poate vor fi de folos şi altora. Doar ce e îngroşat şi colorat sunt sublinierile mele.

"Mama era claustrofobă. Asta nu m-a afectat direct, însă ea avea tendinţa să fie hiperprotectoare cu mine şi descuraja asumarea vreunui risc. Evita situaţiile claustrofobice - trenuri, ascensoare şi aşa mai departe.

În copilărie, suntem foarte afectaţi de modul în care simt şi se comportă membrii apropiaţi ai familiei. Anxietăţile şi răspunsurile lor ne conturează modul în care vedem lumea, în bine sau în rău. Desigur, este important să învăţăm de la generaţiile anterioare, fiindcă altfel ar trebui să reinventăm mereu roata sau, cel puţin, să aflăm, prin durerosul proces de încercare şi eroare, că focul arde, albinele înţeapă, pisicile muşcă şi aşa mai departe. De asemenea, trebuie să fim îndrumaţi şi în privinţa lucrurilor bune, să aflăm că florile miros minunat, că blana pisicilor este moale la atingere, că ne vom simţi extrem de mândri dacă ne ţinem echilibrul de-a lungul unui zid (şi că, de fapt, spaţiile mici sunt doar nişte spaţii mici, iar senzaţia de fierbinţeală este doar o simplă senzaţie de fierbinţeală care va dispărea curând).

Pe de altă parte, este de o importanţă vitală să învăţăm despre viaţă prin noi înşine, prin contactul direct cu lumea reală. Dacă nu facem acest lucru, vom fi întotdeauna pe lângă realitate, trăind o viaţă bazată pe aprecierile altor oameni. Dacă este vorba să devenim independeţi, atunci părinţii noştri trebuie să ne permită de a face multe descoperiri noi singuri, sperând că vor reuşi să ne ofere suficientă siguranţă în timp ce facem acest lucru.

Adesea, acesta este un aspect solicitant al parentajului, care le cere părinţilor să-şi muşte limba şi să-şi păstreze anxietăţile pentru ei înşişi. Probabil că nimeni nu reuşeşte să realizeze tot timpul echilibrul optim între protecţie şi libertate.

Dacă avem un părinte sau părinţi care suferă de claustrofobie, atunci este probabil ca noi să fi învăţat fobia de la ei, în cel puţin trei moduri. Primul mod: vom fi martori la anxietatea părinţilor noştri faţă de spaţiile închise, ceea ce ne poate imprima o asociaţie inconştientă - spaţiu închis =  pericol - în mintea noastră fragedă (la urma urmei, tăticul avea dreptate că zgârietura pisicii doare).

Al doilea mod: felul în care percepem noi spaţiile închise poate fi mai limitat decât al copiilor acelor adulţi care n-au avut claustrofobie, fiindcă noi n-am putut merge singuri în locurile pe care părinţii noştri le-au evitat. Se poate să fi primit avertizări explicite: "Nu intra în peştera aceea, fiindcă nivelul mării poate să crească şi ai putea rămâne blocat acolo". Unele dintre avertizări se poate să fi fost corecte, dar dacă se întemeiau pe teama fobică a părinţilor noştri, s-ar putea ca noi să ne fi limitat explorările în baza unei evaluări greşite. Evitările părinţilor s-ar putea să fi însemnat că n-am avut şansa de a afla singuri că, poate, acele locuri nu erau de fapt atât de rele, cel puţin, nu pentru noi. Deci creştem cu anumite convingeri proprii, netestate în realitate şi prea speriaţi - sau, poate, prea loiali - pentru a le verifica.

Al treilea mod: frica părinţilor noştri se poate să ne fi produs sentimente dificile, care au fost prea greu de suportat singuri şi pe care am ajuns să le asociem şi noi cu spaţiile închise. De exemplu, dacă sunteţi un copil mic în ascensor cu un părinte ce intră în panică, puteţi să deveniţi anxios nu atât din cauza ascensorului, cât a faptului că o vedeţi pe mama supărându-se. Şi v-aţi putea simţi şi mai rău dacă încercările dumneavoastră firave de a o linişti n-ar avea niciun efect. Copiii vor să-şi ajute părinţii fiindcă îi iubesc, nu doar ca să se simtă ei înşişi în siguranţă. De aceea, anxietatea poate proveni din vina de a nu fi reuşit să-i ajute.

Ca adult, frica dumneavoastră actuală de ascensoare poate avea de-a face mai mult cu acele sentimente, decât cu ascensorul propriu-zis. Când uşile liftului se deschid poate fi greu să vă daţi seama de unde vine dificultatea dumneavoastră, dacă nu aveţi nicio amintire conştientă a felului în care reacţiona mama dvs. Ştiţi doar că nu vreţi să simţiţi din nou senzaţiile acelea de neajutorare, lipsă de control şi vulnerabilitate."

Pg.61-62


Concluziile mele:

- cum am mai scris pe aici, ştiu că aceste frici iraţionale ale mele sunt moştenite, unele au fost aduse la suprafaţă de traume, iar altele s-au întreţinut din cauza senzaţiei mele că nu mă pot sprijini pe nimeni în momente extreme, nici măcar pe propria-mi persoană;
- mă uit în jur la cunoscuţii mei care decid cu lejeritate unde vor să-şi petreacă vacanţele şi cum singurul criteriu după care îşi ghidează aceste alegeri sunt cel mult pe un criteriu financiar. Ei nu se gândesc nici o secundă la ceea ce vor face prin prisma fricilor. Pentru că eu nu-s aşa, trăiesc la foc mic, foarte precaut cu orice şi cu multă grijă în faţa noului. Verbele "a trăi" şi "a experimenta" la mine au fost burduşite în multă, enorm de multă precauţie, peste nivelurile normale, încă din copilărie (un exemplu grăitor, am fost în prima tabără prin clasele primare la Arieşeni, cu trenul. Toţi copiii scoteau mâna pe gemuleţul acela de pe hol, eu nu o scoteam că-mi era frică. Cineva chiar m-a întrebat de ce mi-e frică, pentru că nu se întâmplă nimic şi nu am ştiu ce să răspund. Ca să nu mai zic de frica paralizantă pe care o trăiam când intram într-un tunel şi cum mă rugam ca acel tunel să fie scurt şi să nu stau atât de mult în întuneric...)
- loialitatea faţă de familie trebuie să fie una sănătoasă. Mândria că venim dintr-o familie cu anumite calităţi, aprecierea faţă de mediul în care ne-a fost dat să venim pe lume, aprecierea faţă de ceea ce ne-a format ca oameni. Loialitatea nu trebuie să fie găunoasă şi păguboasă.
- mie nu îmi e frică de anumite obiecte (avion, par example), ci mi-e frică de ceea ce poate produce mintea şi corpul meu când îi e frică, când se simte prins (am angoasa asta şi în faţa unor situaţii, conjuncturi de viaţă şi chiar scrie în carte că există şi o formă de claustrofobie socială/emoţională, spre exemplu să experimentezi senzaţii de panică, sufocare stând la masă cu anumite persoane) şi teama că nu există nimeni şi nimic pe lume care să mă liniştească.

Cam atât am avut de zis.

Ne mai auzim!

Cu gânduri bune,

Irina

Sunday, August 6, 2017

Să nu primeşi niciodată nimic în viaţă, fără să înţelegi...

"Poate că fiecare om se roagă zilnic la el acasă. Dar, între rugăciunea de acasă şi rugăciunea de la biserică, sau mai bine zis, între rugăciunea de acasă şi slujba de la biserică, este o mare deosebire, o deosebire pe care nici eu n-am învăţat-o demult. De când am învăţat-o însă, îmi pare rău de toate duminicile pe care le-am lăsat să treacă fără să mă fi dus la biserică.

Dacă aş avea vreo putere, aş întoarce toate duminicile înapoi, m-aş vârî de fiecare dată într-o strană şi aş privi, aş urmări, aş lua parte din tot sufletul la toată slujba.

Câţi cunosc înţelesul formelor religioase? Câţi cunosc chiar înţelesul obiectelor de care se servesc preoţii în biserici? Ani de zile le-am privit fără să le înţeleg. Este o greşeală. Să nu primeşti niciodată nimic în viaţă, fără să înţelegi..."

"Să ne rugăm...
O explicaţie la Sfânta Liturghie" - Olga Greceanu

Saturday, August 5, 2017

Introducere la o broşură

Pe acest blog, mai ales anul trecut, am încercat să mai evit să scriu despre relaţia mea cu Biserica şi viaţa pe care o am eu ca creştin-ortodox. Asta pentru că ştiu că am multe derapaje, sunt "lumească" în limbajul celor care frecventează biserica, sunt frivolă şi neputincioasă, iubesc, încă, multe din lumea asta şi tânjesc cu toată fiinţa uneori mai mult spre cele ale lumii, decât cele ale lui Dumnezeu. Mă mângâie faptul că Dumnezeu mă acceptă şi mă iubeşte şi aşa şi fac cât pot, când pot şi cum pot cele care ţin de scopul creştinului - mântuirea, viaţa de veci. 

Un alt motiv pentru care am evitat să mai scriu despre acest fragment destul de cuprinzător, zic eu, din viaţa mea, e pentru că nu am vrut să creadă lumea că eu am un blog ortodox, deşi el este ortodox prin însuşi faptul că eu sunt creştin-ortodoxă practicantă şi eu îi sunt autoare. Nu am vrut să îmi expun frământările aici, ca apoi să primesc sfaturi cu tratamente duhovniceşti. Nu că aş avea ceva împotriva tratamentelor duhovniceşti, dar cei 10 ani, din mila lui Dumnezeu, pe Cale, mi-au arătat că singurul care e în măsură să-mi dea un tratament duhovnicesc e... duhovnicul.

Cu toate astea, mă gândeam în perioada asta cât de diferit e anul 2017 de anul 2016. Anul trecut căutam mult să mă pun în ordine în tot felul de moduri care nu aveau treaba cu biserica şi ortodoxia. Ştiu că vara trecută am scris de zor sub categoria insights o grămadă de chestii. Mă încredeam foarte mult în puterile mele slabe, anemice, inexistente de fapt. Dumnezeu era într-un colţişor şi eu mă duceam în colţişorul acela când lucrurile chiar îmi scăpau de sub control.

Anul 2017, deşi nu am menţionat nicăieri pe aici, e unul...complet altfel. Relaţia mea cu Dumnezeu e alta. Nu voi da detalii, dar consider un semn bun în această direcţie, însuşi faptul că nu mi-am mai revărsat atât de mult durerea sufletului aici, pe blog, în văzul a Dumnezeu ştie câţi oameni. Ba mai mult, m-am simţit "safe" să spun cu ce mă lupt eu cu adevărat şi calea prin care simt că voi ieşi cu totul din aceste lupte. Doar prin Dumnezeu. Şi am acum o garanţie interioară pe care nu am avut-o niciodată, nici anul trecut, nici în alţi ani. Mă simt mai OK să mărturisesc că a fi ortodox e o parte atât de amplă din mine, că nu mă pot dezice de ea cum nu mă pot dezice de însuşi faptul că mă numesc Irina.

Hmm...nu ştiu ce e cu introducerea asta lungă, eu voiam doar să scriu că vreau să scot câteva fragmente dintr-o broşură faină numită "Să ne rugăm..." scrisă de artista plastică Olga Greceanu. O am de vreo 2 ani în casă, dar am citit-o dintr-o răsuflare într-o sâmbătă după-amiază, printre hohote de plâns şi multe lacrimi, cum nu mai plânsesem de multă vreme. Câteva pagini într-o sâmbătă după-amiază mi-au spus cum ani de zile m-am dus la biserică fără să înţeleg că acolo vine şi Hristos şi se mişcă VIU prin faţa mea.

Hai, Doamne-ajută la toată lumea!

♥ Irina

Thursday, July 27, 2017

Jurnal de mulţumire


Doamne, apreciez mult şi îţi mulţumesc ♥:
  • pentru că-s iar studenta, la buget de data asta. Mi s-au deschis toate uşile ca să ajung aici. Sper să fie aşa şi pe următorii 3 ani.
  • pentru reîntâlnirea cu sora D., care e colega cu mine acum la facultate.
  • pentru că ceva ce după care tânjeam din noiembrie anul trecut s-a întâmplat, adică am fost invitată în oraş de cineva pe care simpatizam :)). Unele lucruri se întâmplă fix când trebuie şi mă bucur că am ieşit doar noi doi când am putut s-o iau şi eu amical. Singurul minus e că e vară. Nu-mi plac întâlnirile şi dragostea vara :)
  • pentru că săptămâna asta am putut să fac ceva ce mi-am propus. A fost greu să ajung acolo, dar m-am ţinut de cuvânt. A început să fie foarte greu să nu mai fac ce-mi propun, am o stare aşa rea după, de zici ce e aia...
  • pentru că m-am găsit azi pur întâmplător cu fostul coleg C. la catedrală, iar apoi am fost împreună să mâncăm.
  • pentru că prin blândeţe poţi corecta unele lucruri mai bine decât dacă ai face-o pe un ton aiurea...

Tuesday, July 25, 2017

Decalogul economisirii

Am găsit un flyer la o bancă cu câteva idei care mi s-au părut simpatice şi demne de luat în seamă.



10 reguli pentru a-ţi face un obicei din a economisi

1. Ia micul dejun. Îţi iei energie pentru întreaga zi şi mănânci mai puţin în rest.


2. Invită-ţi prietenii acasă, în loc să ieşiti în oraş. Prepară ceva de mâncare şi începeţi un board game. Distracţie cu cheltuieli minime.

3. Păstrează-ţi mâinile curate. Mai multă sănătate, mai puţini bani cheltuiţi la doctor. Atât de simplu.

4. Mută-ţi conturile bancare la o instituţie care să te respecte. O bancă la care taxele şi comisioanele sunt transparente şi corecte.

5. Lasă-te de obiceiurile scumpe şi nesănătoare. Fă un calcul să vezi câţi bani ai avea în plus doar dacă nu ai mai fuma, de exemplu.

6. Bea mai multă apă. Un pahar de apă înainte de masă ajută şi la digestie, şi îţi reduce şi apetitul.

7. Nu merge la cumpărături atunci când eşti supărat. Eşti predispus să-ţi iei lucruri care nu sunt necesare.

8. Respectă cu sfinţenie regula celor 10 secunde. Înainte să pui ceva în coş, aşteaptă 10 secunde. S-ar putea să te răzgândeşti.

9. Înscrie-te la orice program de loializare. Te bucuri de reduceri de fiecare dată când faci cumpărături, iar reducerile cresc cu cât cumperi mai mult.

10. Nu renunţa nici o secundă. Fără motivaţie? Adu-ţi aminte de visurile pe care vrei să ţi le îndeplineşti.


Friday, July 21, 2017

Versete din Biblie utile în anxietate :)




Epistola catre Filipeni a Sfantului Apostol Pavel, Cap.4, versetele 6,7

"Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu."

"Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus."

Psalmul 62, versetul 8

"Şi întru acoperământul aripilor Tale mă voi bucura. Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta."

Psalmul 27, versetul 9

"Domnul este ajutorul şi apărătorul meu, în El a nădăjduit inima mea şi mi-a ajutat."

Psalmul 61, versetul 2

"Pentru că El este Dumnezeul meu, Mântuitorul meu şi Sprijinitorul meu; nu mă voi clătina mai mult."

Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru Cap.5, versetul 7

Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi.

Cartea lui Iosua Navi Cap.1, versetul 9

"Iată îţi poruncesc: Fii tare şi curajos, să nu te temi, nici să te spăimântezi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pretutindenea, oriunde vei merge"

Sfânta Evanghelie după Matei Cap.1, versetul 9

"Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi."

Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel Cap.13, versetul 6

"Pentru aceea, având bună îndrăzneală, să zicem: "Domnul este într-ajutorul meu; nu mă voi teme! Ce-mi va face mie omul?"

Psalmul 93, versetul 22

"Dar Domnul mi-a fost mie scăpare şi Dumnezeul meu ajutorul nădejdii mele"

PSALMUL 117, versetul 1

"Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui."



Thursday, July 20, 2017

Jurnal de mulţumire


Doamne, apreciez mult şi îţi mulţumesc ♥:
  • pentru prieteni
  • pentru familie
  • pentru susţinere
  • pentru cărţi
  • pentru oameni frumoşi
  • pentru oportunităţi şi uşi care ţi se deschid singure, când acela e drumul tău!
  • pentru crema vindecătoare de la Pell Amar (chiar aşa îi zice), care mi-a mai alinat durerea de la încheietura mâinii stângi
  • pentru determinare, voinţă şi trecere peste momentele de "renunţ". Uneori îţi dai seama că "renunţ" nu mai e o opţiune pentru tine
  • pentru rudele îndepărtate care încă te caută, m-am revăzut cu un văr de doi din partea mamei, care mereu când revine în România cu familia, mă caută

Wednesday, July 19, 2017

Acum...




O fotografie de acum...
pe tot ce e în imagine am dat cam 22 de lei. Nu mi-e ruşine să caut în coşul cu -50% de la Mega Image, din bananele mai scofâlcite fac smoothie, conopida aceea care are doar câteva punctuleţe de negreală pe ele o voi găti la cuptor, ardeii îi voi pune la o supă de legume. Din piaţa de legume am luat şi nişte roşii mai scofâlcite la un preţ de nimic, la fel nişte ardei graşi şi ardei bulgăresc, care era mai ieftin cu 2 lei pentru că tot aşa erau mai moi. Ardeii bulgăreşti îi voi toca mărunt şi îi voi pune la borcan, iar roşiile şi ardeii vor fi tocaţi mărunt şi ei şi puşi în pacheţele la congelator pentru viitoare supe.

Experimentez...

...ceva ce nu-mi place, trezitul la ora 9!!!!!!!!!!!! Nu mă pot da jos din pat oricât de devreme mă culc! :(

Ma uit la/ascult...

...cam nimic...

Mă bucur să...


...să-mi fi schimbat un pic obiceiurile, grupurile în care mă învârteam. E un suflu nou când intri în contact şi cu alţi oameni. Pe week-end m-am văzut cu un văr de doi şi cu nişte prieteni de-ai lui, mi-a făcut plăcere să discut cu ei, erau oameni amuzanţi şi inteligenţi.

Fac...


...diverse pe la muncă!

Scriu...

...pe blog şi tot zic să reiau şi jurnalul...

Pot...


...să aleg între a lăsa orele să treacă fără să fac nimic, sau a le lăsa să treacă făcând ceva. Timpul trece şi dacă acţionăm şi dacă nu, dar parcă e aşa bine când vezi că faci una alta, iar experienţele se adună...

Planific...

...în septembrie voi trece o piedică interioară. Ca să o trec pregătită va trebui să fac şi eu unele lucruri, adică să-mi fac partea mea. Trebuie doar să las lenea la o parte!

Visez...

...dar la ce nu visez eu?

Beau...

...cafea, apă, pe week-end am testat cidrul Dacic, însă am constatat că nu mai suport alcoolul...

Mă simt...

...bine zic eu...

Mă gândesc...

...că vreau o pauză de Fb şi că trebuie să mă pun mai mult pe primul loc, să nu mai tânjesc după atenţie...

Cărţi pe noptieră...

...mult prea multe: am finalizat "Troiţa mărturisitorului", o carte despre un sat de pe lângă Sibiu unde a copilărit autorul. E o carte faină despre tradiţiile populare româneşti, viaţa satului cu durerile şi bucuriile ei, cum i-a cotropit comunismul, un pic despre rezistenta din munţi etc.O lectură plăcută, ce nu mi-a plăcut e faptul că a fost redactată slab, cu multe greşeli ortografice. Apoi mai am aşa: "Viitor cu cap de mort", o carte pe care trebuie s-o citesc mai mult dintr-o conjuctură, "Claustrofobia", "Anxietatea la copii", "Terapii cognitive" şi un album superb cu Grecia, acestea două din urmă luate ieri de la biblioteca judeţeană. Mă dusesem doar după "Terapii cognitive" şi mi-a sărit în ochi şi cealaltă, cred că-s prima care o lecturează că e nou-nouţă.

Gătesc...

...nu mare lucru. De la începutul lunii nu am mai mâncat carne şi mă simt foarte bine. Nu voi deveni o habotnică din aia de luptă pentru drepturile animale, ci am ales să mă hrănesc aşa din motive financiare, de simplitate şi pentru sănătate. Acum sunt într-un stadiu în care dacă am în casă o singură chestie ce poate fi mâncată (fructe, legume, ceva gătit), mă consider bogată şi mulţumită.

Tuesday, July 18, 2017

Două excursii de anul acesta

Unul din obiectivele mele pentru anul acesta a fost să călătoresc. Până acum am reuşit să fac două ieşiri din localitate, iar despre ele am să vă povestesc mai jos.

Cap Kaliakra

Ca să fiu în ton ce cu am mai scris pe aici zilele astea, am să îmi încep povestea cu plecarea la Cap Kaliakra. Plănuiseră verişorii mei să mergem undeva pe la începutul lunii martie, eu îmi doream de mult, am zis ok.

Cu ani în urmă am anulat o excursie pe care o plătisem deja către Balcic din cauza anxietăţii mele. Laşităţile acestea pe care nu le înfrunţi rămân un reminder puternic şi viu în mintea ta, frica de atunci, chiar dacă veche, revine. Am tot plimbat în minte acel moment cu excursia anulată când verii mei mi-au propus să mergem, dar am zis să amân bătaia de cap pentru mai aproape de ziua plecării. Mă gândeam că voi fi cu oameni care ţin la mine şi într-o maşină mică, nu autocar, eu nu mai sunt acelaşi om şi poate nu va fi aşa rău.

În noaptea de dinainte de excursie îmi amintesc că m-am trezit în mijlocul nopţii cu ceea ce părea sau putea fi ciclul acela de gânduri şi griji care-mi va genera o frică mai teribilă. M-am trezit şi mi-am zis atât: "hai, mai scuteşte-mă! Fie ce o fi, eu mă duc cu ei acolo, chiar de-ar fi să fac o scenă pe drum de frică." Şi am adormit la loc tun.

M-am trezit, m-am îmbrăcat, au venit şi m-au luat verii mei de acasă, am plecat spre Bulgaria şi am avut cea mai frumoasă zi de până atunci. Fără nici o stare aiurea :).

(Nu găsesc mai multe poze de la această ieşire, când le voi găsi le voi ataşa)



Călătoria la Timişoara

Pe 15 şi 16 iunie, în interes de serviciu, a trebuit să merg la Timişoara. Urma să merg însoţită de cineva, o persoana cu care n-aş fi vrut să stau atâtea ore în preajma, nu se ştia încă dacă luăm maşina mică, sau trenul... era totul incert. În zilele anterioare plecării am avut tot felul de stări, de gânduri, de frici, bâzdâci, aproape că nu ţipam prin casă că EU NUUUUUUUUUUU VREAAAAAAAAAU SĂĂĂĂ MERG. Printre isteriile astea mentale mai aruncam şi o rugăciune: "Doamne, fie voia Ta, fă să fie cum e mai bine", "Maica Domnului, aranjează-le Tu...".

A venit ziua plecării, am aflat că mă voi duce singură cu trenul. Eram permanent în tensiune, dar m-am dus înainte şi tot înainte. La dus am luat un tren cu legătură, iar legătura din Bucureşti spre Timişoara, undeva pe la 2 noaptea s-a defectat. Am stat vreo 2 ore în câmp, iar la un moment dat au oprit şi lumina în vagoane, lăsând nişte becuri chioare din loc în loc. În stanga mea era un fost mecanic la CFR care povestea într-un stil DRAMATIC cum a decăzut CFR-ul, că poţi muri cu zile în trenurile de azi etc. Ce povestesc eu acum ar fi fost cadrul perfect pentru nu un atac de panică, ci o sută... Dar eu eram ATÂT de calmă şi relaxată... Dacă simţeam vreo senzaţie vagă îmi spuneam în minte: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă", "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mâtuieşte-mă", "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-Te..."...au trecut cele 2 ore, trenul a pornit şi am ajuns.







Acolo la Timişoara a trebuit să-mi înfrunt un alt set de frici, să vorbesc în faţa a mulţi oameni necunoscuţi, ba am dat şi interviu la o televiziune, a mai trebuit să dorm într-un pat diferit cu mai multe persoane la un loc... Singurul moment în care am simţit senzaţia aia alienantă de "unde sunt, ce se întâmplă?" a fost doar când am intrat în curtea şcolii unde se ţinea evenimentul, dar mi-a trecut repede, iar teama cu locul de dormit a fost egală cu zero, compania celor două fete cu care am dormit a fost aşa plăcută, iar somnul atât de odihnitor încât îmi era ruşine a doua zi să mai gândesc ceva aiurea...

Acum, în secunda asta, mă bucur aşa mult că am fost în aceste două locuri că nu am cuvinte. Mă simt mai bogată şi o idee mai curajoasă...

Concluziile sunt (pentru un anxios):

-nădejdea să fie pusă exclusiv în Dumnezeu, dar trebuie lucrat în aşa fel încât toate fibrele fiinţei tale să se încreadă în El, să trecem de stadiul credinţei raţionale...
-blândeţe cu tine, paşi mici...făcut ce se poate acum. Eu am putut să merg acum cu maşina şi cu trenul, mai am de făcut doi paşi până simt că mi-am înfruntat şi alte piedici ceva mai mari. Dar asta nu trebuie să devină motiv de ură pe mine, ci prilej de a cultiva răbdarea şi compasiunea.

Pe curând!

Irina

Thursday, July 6, 2017

Jurnal de mulţumire

Toată debandada asta cu gândurile şi stările mai puţin plăcute m-au scos din capacitatea de a mai vedea, observa părţile bune şi frumoase ale vieţii. Am ajuns să mă streseze şi enerveze tot din casa mea şi din afara casei mele. Deci se impune reluarea jurnalului de mulţumire.

Doamne, Îţi mulţumesc şi apreciez mult ♥ :

  • uleiul esenţial de levănţică şi levănţica în general
  • patisera Paul
  • cămăşile albe
  • parfumurile fresh de vară - acum folosesc unul de la Elisabeth Arden cu ceai verde şi iasomie
  • parfumul primit cadou de la tata ieri - Eau de merveilles Blue - Hermes, ceva de vis...rafinat, discret, gând de vară
  • cartofii wedges
  • pentru ajutorul primit de la alţii, când m-am încumetat şi eu să ÎL CER 
Şi lucrul cu care ar fi trebuit să încep de fapt: mulţumesc pentru faptul că existaţi voi, cititorii acestui locuşor, pentru că vă faceţi curaj să îmi scrieţi şi să mă susţineţi... Ultimele mesaje din partea voastră m-au copleşit... iar dacă cineva citeşte aici şi nu are curaj să-mi scrie public, o poate face pe căsuţa de email: floricelecolorate at gmail.com sau pe mesageria privată a paginii mele de Facebook - Blogul de la mare. ♥

P.S. Legat de mesaje(comentarii), mă doare inima când văd că le ştergeţi după ce le public... dacă nu am apucat să răspund, nu e că nu am vrut, ci nu am avut timp şi am vrut să găsesc un moment în care să pot scrie ceva pe îndelete... dacă apuc să răspund unui comentariu mai nou, e din cauză că am putut să scriu atunci pe loc ceva cu noimă, nu că pe unele le ignor, iar la altele răspund imediat. ♥

Monday, July 3, 2017

De ce eu?

Când şi când, mai rar (acum) sau mai des (pe vremuri) mai apare în capul meu întrebarea "de ce eu?". Fiecare om are crucea lui formată din anumite greutăţi, piedici interioare, frustrări, suferinţe.

La mine cele pe care le-am mai povestit aici ca fiind suferinţele mele trecute sunt o parte, o parte care poate fi expusă. Apoi sunt multe altele care nu pot fi spuse decât în gând.

Când şi când mă mai întreb "de ce eu?". Mi se pare că fiecare om are un nivel până la care poate accepta lucrurile rele din viaţa lui. Sau măcar dezvoltă un mecanism de supravieţuire cu ele sau cu amintirea lor, cum am făcut eu cu cele două decese la care am fost martoră în copilărie - a mamei şi a fratelui meu. Dar sunt atâtea care au rămas în urma lor, sau poate nici măcar ca urmare a acestor evenimente cu care mi-e greu să tăriesc, încât nu ştiu ce să mă mai fac.

Eu când mă întreb "de ce eu?", nu mă întreb despre ce a fost, ci ce s-a întâmplat de am ajuns acest om şi de ce trebuie să îndur atâtea? De ce trebuie să fiu acest om care înainte de a păşi în afara casei se îndoieşte de 20 de ori de cum arată, de cum s-a îmbrăcat, de ce va zice, de cum va fi percepută. Acest om căruia îi vine foarte greu să facă lucruri pe care alţii par a le face cu o naturaleţe desăvârşită. Un om căruia nu i se pare corect să treacă prin atâtea rahaturi şi tot el să rămână prins de ambele picioare cu cutii goale care răsună la fiecare pas pe care îl face.

Ştiu că anxietatea asta pe care o am nu e a mea.

Eu am fost un copil care îşi dorea să facă multe, dar a fost educat că nu e bine, că te îmbolnăveşti, că după râs vine plâns, că există pericol la orice pas. Eu am fost un copil care alerga ca nebunul în faţa scării, care vara avea ambele coate şi ambii genunchi plini de semne de bună purtare. Jucam ascunselea cu vecinii, ţară, ţară vrem ostaşi... Viaţa palpita în mine!

Eu nu am fost născută să fiu anxioasă şi fricoasă şi să mă îndoiesc de un miliard de ori înainte de a face un pas.

Frica mea de întuneric din copilărie nu era de fapt frica mea. Era frica altcuiva care dormea cu o lumină aprinsă pe hol. Obişnuită atât de mult cu acea lumină, nu puteam merge în tabere fără să fiu terifiată la ideea că voi dormi în întuneric beznă. Că voi trece cu trenul prin tuneluri neiluminate şi mă voi sufoca de frică. Că voi merge iar la ţară la verişoarele mele şi acolo e întuneric, întuneric noaptea...

Anxietatea nu e a mea, e un dar primit. Faptul că am picat examenul de conducere de 4 ori, nu a fost frica mea, a fost o frică primită în dar. Frica celei care a luat într-un final carnetul de şofer, dar care era atât de neîncrezătoare în ea însăşi încât nu a condus decât cu cineva în dreapta, iar o dată, ultima dată când a mai şi condus, i-a murit maşina în interescţie, a coborât din ea şi a lăsat-o acolo.

Neîncrederea asta în mine, faptul că fac un pas înainte şi apoi cedez, renunţ, nu-s ale mele, nu le revendic, nu vreau să mi le atribui, nu vreau să zic că ele mă caracterizează.

Ar fi enorm de multe de zis, multe lucruri aiurea, dar mă opresc aici. Ştiu că şi cele ce mi le-au pasat nu au făcut decât să ducă şi ele mai departe ceea ce au primit. Oricât de injust, incorect, nedrept, crud, handicapator de viaţă ar fi, asta e crucea mea.

Doamne, miluieşte!

P.S. În secunda asta nu-s deznădăjduită, ştiu că ceea ce trăiesc acum sunt pârghiile prin care voi ţine legătura cu Dumnezeu şi tot El, cel ce a biruit moartea, mă va ajuta şi pe mine să biruiesc.

Icoana Învierii - Anastasis e preferata mea şi prezintă lucrarea pe care o face Hristos cu noi.





Sursă imagini aici.

Saturday, July 1, 2017

Se ridică o nouă problemă...

Pe lângă ce am scris aici şi aici, mă mai confrunt cu două frustrări teribile vara asta.


Sursă foto aici


Una din ele e că grupa mea de la dansuri pleacă în Creta în septembrie, iar eu dau din colţ în colţ că nu merg şi eu.

Nu e că nu aş avea bani, nu e că nu mi-aş dori, dar nu mă voi duce nici tura asta (au mai fost plecaţi un week-end în mai la Louftraki) pentru că... mi-e teamă de avion.

Şi nu mi-e teama aia că vai, pică avionul, mor. Ci e un fel de calustrofobie să-i zicem. Gen ce fac eu în cilindrul ala de metal, o să simt că mă sufoc şi nu am pe unde să ies. Apoi o să încep să mă port ciudat şi toţi vor râde de mine. O să mă sufoc, o să... mă rog, nu vreau să scriu până mâine la ce se gândeşte un anxios, mai ales unul care a trecut prin toate formele de atacuri de panică, când e pus să facă ceva ce-l scoate din zona lui de siguranţă.

Ştiu că în mare parte totul e în capul meu, dacă nu chiar 100%. Ştiu că frici mai mici a trebuit să mi le calc efectiv în picioare, ca apoi să rezulte lucruri frumoase din ele (nu am scris încă de vizita mea la Timişoara şi de ieşirea la Cap Kaliakra)...

(Priviţi imaginea de mai jos. De ce să priveşti aşa ceva, când poţi sta acasă?)


Sursă foto aici

Cert e că trebuie să lupt prin toate modalităţile pe care le pot gândi ca să trec de această piedică. Nu pot sta să plâng şi să-mi fie ciudă efectiv pentru că mi-aş dori să fiu şi eu într-un loc cu prietenii mei, dar nu pot pentru că am frici debilitante.

Aceste rânduri sunt doar o introducere pentru ceea ce sper eu să fie o ieşire din această teamă iraţională.

Închei cu o concluzie la care am ajuns azi gândindu-mă la ce am scris mai sus:

Anxietatea e o formă de necredinţă.

Tuesday, June 27, 2017

Mărul stricat şi găunos

Săptămâna aceasta, cineva tare drag mie, va scoate actele cu cel pe care l-a ales pentru a îi fi soţ. În loc să mă bucur complet, cele mai urâte lucruri se iţesc din sufletul meu.



...

Tot privindu-mă, tot urmărindu-mă, cunoscându-mă până în adâncul meu, mi-e tot mai limpede că mie nu-mi va fi rezervat un asemenea drum. Nu pentru că nu ar fi persoane care să mă vrea în viaţa lor, ci pentru că-s complet stricată interior pentru a fi capabilă de iubire, de familie, de un drum în doi. Eu nu numesc asta, ca unii, libertate, ci un handicap sufletesc...

Un suflet meschin,

Irina

Sunday, June 25, 2017

Despre luna iunie...

Luna iunie nu a fost luna mea, aşa am simţit. O lună de mari prinderi, zbateri, răscoliri interioare, activităţi, obligaţii... o lună în care am trecut dintr-un punct de vedere la un altul opus cu 180 de grade pe mai multe fronturi. 

O lună în care literlamente am rămas falită până la următorul salariu, tăindu-mi-se pe rând abonamentul la telefon, abonamentul de internet şi cât pe ce să fie întreruptă şi lumina dacă nu mă ajutau ai mei cu o sumă consistentă pentru a achita o factură restantă. Da, e aproape iulie, iar eu încă plătesc facturile de curent, cu alte cuvinte facturile de căldură din lunile reci. Iarna asta lungă şi care a părut că nu se mai termină, la 30 mai eu încă mai băgam aeroterma în cameră sau la baie ca să mai încălzesc, s-a tradus prin datorii peste datorii.

Lipsa telefonului şi a internetului mi-a adus mari satisfacţii. Am văzut multe filme şi am citit mai mult decât poate am făcut-o în ultimele luni la un loc.

Cursul de dansuri l-am pus pe pauză. Chiar şi activitatea aceasta mi-a adus un mix de sentimente. Un mix de curaj şi ambiţie amestecat cu o sumă de dezamăgiri şi tristeţi convârşitoare. Am pus pauză. Motivaţia care m-a dus acolo nu a fost justă, dorinţele mele de pe parcursul cursului nu au fost oneste şi folositoare, iar suita de sentimente născute în inima mea m-au izbit de toate malurile posibile.

Sunt dezamăgită profund de multe, de toate, poate. De superficialitatea lumii, de superficialitatea apropiaţilor. Nu există nimeni care să-mi poate da, oferi, acel gen de relaţie pe care îl caut. Profund până la capăt, onest până la capăt, jertfitor până la capăt, prezent până la capăt. Poate cer prea mult. Dar ultimele luni mi-au arătat ce vreau şi ce primesc, iar aceste două lucruri nu coincid. M-am simţit rănită propriu-zis în deschiderea şi dorinţa mea de apropiere sufletească, în dorinţa mea de acel ceva ce nu va fi schimbător de la o zi la alta, de acel ceva ce nu va mirosi a faţadă, a superficial, a fluctuaţie (oare de câte ori am scris superficial în fraza asta?). Toate aceste respingeri brutale pe care le-a resimţit inima mea, m-au făcut să mă ascund iar în mine, să mă adun şi să mă pun într-un colţişor de loc din care să-mi văd de ale mele.

Doare, dar nu mă mai pot baza decât pe mine. Nu mă mai pot baza decât pe credinţă, pe credinţa în Dumnezeu, pe credinţa de a-mi îndrepta toate gândurile, năzuinţele şi speranţele spre Prietenul divin. Vreau ca tot ce voi face de acum înainte să aibă de a face MAI MULT cu Dumnezeu. 

Mă voi baza pe MUNCĂ. Deşi am picat într-o lentoare dată de căldură, de vacanţă, de problemele care-s la locul de muncă, vreau să mă folosesc de cele 8h de lucru cu hărnicie, nu spre batjocură, pentru ca ar fi o batjocură a timpului meu şi a eticii mele de muncă, până la urmă.

Mă voi baza pe artă şi cultură. Voi citi cât pot de mult, voi privi, asculta, căuta lucruri care să facă sufletul să rodească, fie că e vorba de film, muzică, carte, tablou, idei.

Voi încerca să ţin mai mult de familie. Oricât de bună sau de rea a fost-este ea, e singura constantă din viaţa mea. Voi fi mai disponibilă pentru ei, în măsura TIMPULUI  meu şi în măsura SOLICITĂRII lor. Băgatul cu de-a sila în treaba altora nu mă caracterizează, nici măcar cu ai mei.

Am privit în urmă spre relaţiile pe care le credeam infailibile, indescrutibile. Ceea ce credeam, ceea ce simţeam eu nu era nici 5% din realitate. Proverul „frate, frate, dar brânza e pe bani!” e un crunt adevăr. Ne învelim în cuvinte ce elogiază, în vorbe mari, dar realitatea ne dă peste nas. Sentimentul că nu am pe cine mă baza la greu, iar uneori acest greu poate fi în lucruri mici, mici, cum ar fi că nu pot face faţă singură unui menaj întreg, e covârşitor. Dacă nu m-ar fi dus mintea să-mi uşurez viaţa prin idei ca: simplificare, împărţirea lucrurilor mai mari în bucăţi mai mici, planificare etc. cred că aş fi căzut sub povara unui trai de unul singur (curat, mâncare, piaţă, muncă, întreţinut viaţă socială, achitat facturi, întreţinut maşină, ceea ce se împarte într-o familie de 2, 3, 4 membrii, eu fac la 1).

Nu mă plâng, Dumnezeu mi-e martor că privesc lucrurile cu optimism, curaj, încredere. Ştiu că cine râde la urmă, râde mai bine, iar cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu bucurie... deci nu fac decât să aştept şi eu aceste vremuri mai bune, dacă le-o mai îngădui Dumnezeu...


Tuesday, June 13, 2017

Câteva idei de urmat pentru următoarele luni partea 1



Mi-au plăcut mult îndemnurile acestea. Încerc să le adaptez cu câteva gânduri personale:

Citeşte pentru a-ţi antrena mintea.

- lectura mi se pare cea mai tare chestie pe care o poate face un om. Într-un filmuleț motivațional, actorul Will Smith sfătuia câțiva copilași de școală să facă două lucruri. Unul din ele era să alerge. Spunea că alergatul te face să reduci la tăcere acea mică voce din mintea ta care zice că nu poți. Un alt sfat era să citească. Spunea că nu există problemă în lumea asta care să nu-și găsească rezolvarea într-o carte, pentru că majoritatea ne confruntăm cu probleme asemănătoare la un moment dat în viață. Cu alergatul încă nu știu, urmează să aflu, dar cu cititul sunt de acord.

Fă mişcare ca să-ţi antrenezi corpul.

Abia descopăr acest punct. Dar e incredibil cum te poți simți după o banală plimbare, după 5-10 minute de pedalat la bici, după o oră de dans. Noi trăim o epocă difertă. Bunicii și străbunicii noștri erau toată ziua în mișcare, pe lângă casă, la câmp etc. Ei se mișcau într-una, poate doar iarna se odihneau. Odată cu evoluția societății, munca fizică a fost automatizată și înlocuită de fabrici, mașinării. Omul muncește acum mai mult cu partea lui mentală, majoritare sunt serviciile care te țin locului pentru un număr de ore în șir. Din acest motiv multe sunt bolile sedentarismului...
Ce văd în jurul meu, cel puțin de anul acesta, e o adevărată revoluție. Aproape toți cunoscuții mei fie merg la sală, fie aleg să meargă foarte, foarte mult pe jos, fie s-au apucat de alergat, fie au început să mănânce foarte sănătos. Și eu simt că e un fel de ”acum, ori niciodată”. Anii trec, viața merge înainte, când voi face ceea ce îmi tot propun dacă nu acum?


Roagă-te ca să-ţi cultivi sufletul.

Spiritualitatea, deși nu-mi place termenul în mod deosebit, mi se pare un punct cheie în viața unui om. Nu știu de ce anume ține ca să dezvolți spiritualitatea, dar despre mine pot spune că am fost de mică un om religios. Orele de religie erau preferatele mele încă din clasa a II a, îmi aduc aminte foarte viu cum mă învăța mamaia să mă închin înainte de culcare, îmi aduc aminte o iconiță mică cu un îngeraș care ghidează doi copii mici, o carte mică de rugăciuni pe care o citeam cu multă curiozitate, pelerinajele făcute cu clasa pe la biserici și mănăstiri. Îmi aduc aminte chiar și fiecare profesor în parte de religie pe care l-am avut. Atracția aceasta a fost intrinsecă și personală, părinții mei nu au fost religioși, iar în afară de episodul cu mamaia, nu am alte amintiri în care un bunic să mă învețe despre ale bisericii (mai ales că 3 din 4 au murit de tineri).

Personal mi se pare foarte important să cred în ceva superior mie, într-un creator mai presus de părinții care mi-au dat viață. E suficient să mă uit în jur si să realizez că tot ce e în jurul nostru nu poate fi rodul întâmplării...

Cultivarea sufletului îmi aduce pace și gânduri și intenții bune. Mă face mai îngăduitoare, îmi dă un sens mai înalt, acela de a iubi și respecta tot ce e în viața mea.

Va urma...


Monday, June 12, 2017

zile binecuvântate

Sunt zile binecuvântate ca aceasta.

Când parcă tot norul scârbelor s-a dus, când viața clocotește în tine, când te simți bun și plin de îngăduință, când vrei să faci o sumedenie de lucruri bune. Cu viața ta, la locul de muncă, în viața celor din jurul tău.


...lectura curentă...o carte wow!

Înmulțește, Doamne, rodul acestei zile!

Mă gândesc uneori dacă acesta e dezideratul, dacă AȘA trebuie să simțim, fim... Sau de fapt normal e să fie o împletire între așa și între altfel...

Dumnezeu știe.

Doar atât vreau... înmulțește, Doamne, rodul acestei zile!

Wednesday, May 31, 2017

Geantă handmade

Cred că treaba asta cu făcutul lucrurilor de mână, cu creația de genți și portofele e o obsesie pentru mine. Nu știu dacă le fac pentru că-s foarte ușor de realizat, sau pentru că am realmente o fixație neterminată zic eu. Prima oară când am început să fac gentuțe realizate manual 100% a fost în 2008. Apoi cred ca am mai avut o tentativă prin 2011. Acum văd că am reluat tema. Să vedem cât mă va ține.

Geantă lucrată manual cu două fețe.




Va urma...

Tuesday, May 30, 2017

Ce e ACUM sub nasul tau?

Cel mai mult pe mine mă obosesc perioadele de confuzie în ceea ce mă privește. Când nu știu ce trebuie să fac, dacă e bine ce fac, când nu știu ce simt, ce-mi place, ce pot, cine sunt... :(



Dar, tot gândindu-mă eu la acest ”ce trebuie eu să fac?”, mi-am dat că totul e atât de obositor cu acest proces de deslușire a ce e bine pentru mine și pentru viitorul meu, încât am zis că poate ar trebui să aplic o metodă pe care o aplic în cazul activităților de la serviciu sau al activitățile casnice. 

Adică, rezolvă ce e în fața ta. Ia lucrurile cum sunt ele ACUM. Mergi pe drumul pe care ești ACUM. Ocupă-te de primul lucru care e la îndemâna ta, în fața ta, sub nasul tău.

Exemple concrete:
  • Știu că în casă ar trebui să aspir/mătur. Dar mai vizibil decât faptul că nu am casa măturată e faptul că în chiuvetă sunt vase nespălate. Deci spăl vasele, ele îmi sar în ochi.
  • Am în plan tot felul de idei creative, dar eu mi-am pregătit pe masa de lucru un mic proiect care să-mi dea curaj și avânt spre lucruri mai mari. Deci nu scot alte materiale pentru alte proiecte, ci mă apuc de cel care e sub nasul meu, cel care e la îndemână. (Aici trișez un pic, pentru că îmi place așa mult să pregătesc lucrurile pentru o (altă) activitate, încât mă duc și le grupez la un loc, dar apoi le ascund în dulap până termin ce e în lucru momentan.)
  • Îmi doresc să merg la sală să fac antrenamente mai solicitante, sau să merg să alerg, sau să mă mai înscriu la un alt curs de dans. Dar acum, azi, am sub nas bicicleta pe care mi-am achiziționat-o pentru nu a nu mai avea NICI O SCUZĂ pentru a nu mai face mișcare. Așa că mă urc pe ea, pun căștile cu muzică în urechi, sau iau o carte (mda, o carte!) și fac 5 sau 10 minute de mișcare. Sau fac ceva energic prin casă, spăl prin baie, mătur în loc să aspir, spăl pe jos cu o cârpă în loc de a da cu mopul etc.
  • Îmi doresc un alt job. Nici nu știu exact ce anume, dar am multe frustrări la capitolul acesta. DAR, am un job acum, am un venit sigur lună de lună, mediul nu e rău, ba chiar am ajuns să mă plâng că mă cam plictisesc pe aici... Deci trebuie să fac ceea ce e acum sub nasul meu, să mă trezesc dimineața, să mă duc să-mi fac munca pentru care sunt plătită, să-mi dau silința, să-mi folosesc creativitatea și să vin cu idei noi și, simt eu, când voi merita mai mult, voi primi mai mult (alt loc de muncă).
  • Cursul de dansuri grecești mi-a scos din mine multe mizerii. Am să povestesc cândva, poate, dar nu acum. Însă o chestie generală a fost că am vrut să fug de ce a scos cursul din mine, să mă eschivez, să fac pe lașa, să cred cu tărie în continuare că nu pot, că nu-s capabilă, că nu știu, dar tot ceva din mine m-a împins mai departe. Am făcut ce a fost sub nasul meu. M-am dus la cursuri, m-am dus la evenimente, m-am dus și am dansat, m-am dus și m-am afișat, m-am dus și m-am confruntat cu frustrările din mine. Că am avut nopți albe înainte sau după, că am slăbit vreo 4 kg în nici 2 luni doar pe fond psihic... ce mai contează când îți depășești din limitări?
  • Îmi doresc mult să fiu cu cineva, într-o relație. Dar nu relația e scopul, ci scopul e de a iubi și a fi iubită, de a avea o familie a mea, un sprijin în viața. Însă, acum, nu am acest om, deci va trebui să fac ce e sub nasul meu. Ce e sub nasul meu? Să iubesc pe cei care îmi ies în întâmpinare, cei care sunt sub nasul meu acum: colegii, familia, oamenii de pe stradă, oamenii cu care intru în contact în diferite locații, copiii de la școală, șefii, oamenii din parohia mea, colegii de la curs, pe părintele duhovnic, pe cei trecuți la cele veșnice... E mult de lucru, zic eu :)
  • later edit: mi-am mai adus aminte de o chestie. Încă de când am terminat facultatea în 2008, mi-am dorit să mai studiez ceva, dar între timp, în afara de un masterat și 2-3 cursuri de formare, n-am făcut nimic. Deci eu an de an mă frământ cu ideea de un nou curs, o nouă specializare, o nouă facultate, dar fără să fac ceva pentru că-s prea confuză. Dacă ar fi să aplic ideea din aceasta postare și să fac ceva ce e sub nasul meu acum, vă zic sincer că mi-ar trebui un curs de formator și un curs de contabilitate primară. Ce simplu pare acum! :))
Aecstea fiind zise, am să mă axez pe ACUM și pe CE E SUB NASUL MEU de aici înainte.

Aș fi curioasă să știu care e ACUM-UL tău și ce ar fi sub nasul tău în momentul de față care poate fi rezolvat?


Cu prietenie,

Irina

Saturday, May 20, 2017

2. Zis şi făcut...


- Orice lucru începe cu nişte cuvinte scrise, rostite cu voce tare sau în gând. Acestea constituie expresia verbală a dorinţei de a face un anumit lucru, într-un anumit interval de timp, într-un anumit mod. Ei bine, aici "magicianul" se comportă foarte diferit faţă de omul obişnuit.

- Atunci când omul obişnuit spune: "o să fac asta", de obicei vrea să spună: "în acest moment am o anumită dorinţă de a face asta". Problema este că, în primul rând, nu se ştie cu câtă perseverenţă voi căuta să-mi împlinesc dorinţa, iar în al doilea rând peste 5 minute dorinţa poate să-mi treacă. (...)

- Atunci când "omul-magician" spune: "O să fac asta", înseamnă: "mi-am cumpănit dorinţele şi posibilităţile şi am ajuns la concluzia că o să pot face asta. Încep să fac asta şi o să fac tot ce e necesar ca să duc lucrul la bun sfârşit". În acel moment are loc ceva mistic, de parcă în momentul respectiv ideea se materializează. Calea către ţintă, ce doar era marcată cu linie întrerupt, devine brusc un terasament solid de cale ferată: rămâne doar să mergi pe ea fără îndoieli şi opriri.

-Cuvâtul are o forţă mare, mistică, forţă căreia nu-i dăm însemnătatea cuvenită. De aceea ne murdărim limba cu tot felul de mizerii, facem promisiuni mincinoase, nu credem cuvintelor celorlalţi.
-Omul cu adevărat de succes îşi tratează cu foarte mare seriozitate cuvântul: şi pe cel scris, şi pe cel rostit, chiar şi pe cel nerostit, dar formulat în minte.

-Aşadar, dacă vreţi să vă realizaţi visurile, obişnuiţi-vă cu onestitatea şi cu atitudinea responsabilă faţă de fiecare cuvânt pe care îl spuneţi. 

Prima parte o puteţi citi aici.

Friday, May 19, 2017

Cele 3 limitări interioare - Robin Sharma



Cele 3 limitări interioare cu care oamenii se confruntă când încearcă să dobândească măiestria şi cum pot fi acestea înfrânte:

1. Definirea, dezvoltarea identităţii personale. Veniturile tale nu vor depăşi niciodată nivelul pe care tu consideri că-l meriţi.

2. Fricile tale. Fricile tale nu te definesc, nu sunt...TU. Fricile sunt doar o sumedenie de emoţii care apar natural în momentul în care părăseşti spaţiul sigur al zonei tale de confort, al cunoscutului. Este o reală seducţie în "Dacă mi-e frică, înseamnă că ceva e în neregulă.". NU! Fricile tale nu sunt mai mult decât dezvoltarea ta şi lucrurile bune pe care ţi le doreşti care vin spre tine. Dacă vei ajunge să trăieşti o viaţă de succes, îţi va fi frică tot timpul. Minunat! Înseamnă că te dezvolţi, creşti.

3. Energia. Energia ta este mai importantă decât inteligenţa ta. Ai grijă de energia ta prin mişcare, sport, dietă, lucruri care te inspiră etc.

Idei preluate din acest material video.

Thursday, May 18, 2017

Antreprenoriatul la feminin

Mai ţineţi minte secţiuna blogului meu numită "antreprenoriat"? Aproape nici eu, aşa că, hai să dăm un pic praful la o parte.



Acum ceva vreme, cu câteva săptămâni în urmă mai exact, eram pe Facebook, iar Mihaela de la Mic Dejun de Bucureşti a semnalat că o carte pe Book Express este la un preţ foarte bun. Cartea cu pricina era "In the Company of Women" şi era cu peste 50% redusă. Cartea era despre antreprenoriatul la feminin, un subiect care mă pasionează, preţul şi el bun, dorinţa mea de a-mi perfecţiona limba engleză era şi ea bifată, deci drumul a fost scurt până la achiziţie.


Cartea am primit-o săptămâna aceasta şi m-a cucerit complet. În carte sunt intervietate o serie de femei din Statele Unite care lucrează în domenii ce ţin de creativitate şi au o afacere pe cont propriu în acest domeniu. Ele sunt de la artiste plastice, la poete, la designeri de lenjerie intime şi până la designeri de decoraţiuni interioare, meşteri olari etc.



Mi-au plăcut toate detaliile din coletul Book Express


 Mesaje pe inima mea ;)


Cartea cu pricina

 


Am început deja s-o citesc şi îmi place aşa mult, încât am început să scot câteva idei care simt că mi-ar fi de folos în viaţa mea, în traseul meu.

Le voi împărtăşi şi aici cu voi, ştiţi că îmi place să dăruiesc :), chiar dacă e vorba doar informaţie pe care o consider bună, pentru moment.

Reminder:






(Fac o paranteză, ştiţi că ador şi parantezele. Recent, frustrată fiind -iar 'de locul meu de muncă, m-am gândit serios la tot ce am făcut eu începând cu clasele de gimanziu şi până în prezent şi mi-am amintit de orele de Design Ambiental de la liceu, secţia la care eram şi de faptul că, deşi îmi plăcea, eram foarte frustrată că "nu ştiu", acesta fiind motivul pentru care nu am mers mai departe. Cât m-a limitat pe mine acest "nu ştiu" şi "nu pot"... Dar înclin să cred că nimic nu e pierdut complet în viaţa asta şi, poate la proporţii mai mici, o poţi lua de la capăt. Un exemplu e o femeie din cartea asta care la vârsta de 59 de ani, nemulţumită fiind de produsele cosmetice de pe piaţă, şi-a făcut o cremă pe bază de uleiuri naturale, iar de aici a dezvoltat o afacere în toată regula.)

Danielle Colding - Designer de interior

"Să ai propria ta afacere este un risc. Fiecare zi este nesigură, dar şi o aventură. Dacă nu te dai jos din pat şi nu începi să faci lucrurile să se mişte, nu se va întâmpla nimic. Să ştii că succesul tău ţine exclusiv de tine este mai mult decât infricoşător câteodată, dar nu aş schimba asta cu nimic altceva."

"Ce înseamnă succesul pentru tine?

Calitatea vieţii mele. (...) calitatea vieţii însemnând de a avea libertatea pentru a face alegeri care nu sunt bazate pe frică. Fie că este vorba de posibilitatea de a alege anumite proiecte din care aş avea doar de învăţat, sau abilitatea de a îmi lua o lună liber pentru a călători. Libertatea de a alege este luxul suprem."

"Este uşor în lume să trăieşti după opinia altora; este uşor în singurătate să trăieşti după propriile opinii; dar omul cu adevărat liber este cel care în mijlocul mulţimii reuşeşte să îşi păstreze cu mare abilitate independenţa din singurătate." R.W. Emerson

"Ce faci când intri într-un blocaj creativ, sau ai nevoie de inspiraţie? Care este secretul tău?

Călătoresc. A ieşi din propriul tău spaţiu are un efect profund transformator. Eu revin la viaţă când călătoresc. Inspiraţia mă invadează. Creativitatea este reaprinsă. Pentru mine este cu adevărat special călătoritul şi mă face mereu să mă simt extrem de inspirată."

Va urma...

Cu prietenie,

Irina

Wednesday, May 17, 2017

Efectele fricii...

Astăzi, pusă în fața unor situații noi, am avut niște reacții foarte deplasate. Totodată și reacțiile celor din jur au fost la fel (mai, mai, să mă ia cineva la bătaie la semafor pentru că, cu câtiva metri mai în urmă, îndrăznisem să-l claxonez insistent pentru că vroia să intre pe banda mea, fără să se asigure și fără să semnalizeze. E prima oară când pățesc asta în 11 ani de șoferie).

Cum spuneam, am trecut azi și ieri printr-o serie de emoții: furie, mânie, agresivitate, împotrivire și n-am înțeles de ce.



Dar azi, tot la volan fiind, locul revelațiilor mele, am înțeles că în spatele a toate astea, cauza care a generat acest torent de lucruri urâte în mine a fost: frica.

M-am simțit iar copilul părăsit, orfan, pus în fața unor reposanbilități prea mari. 

Ceea ce îmi spuneam eu de fapt, inconștient, era: oare ești capabilă? Oare vei reuși să faci asta? Poți tu? Poți tu să faci și aia, dar și aia? Și dacă poți, cum va ieși? Va râde lumea de tine? Dar daca poți, de ce să poți iar tu? De ce să nu poată altul, mai ales că nu era responsabilitatea mea 100% acel lucru pe care trebuia să-l fac...

Mă gândesc la animalele sălbatice care, de frică, atacă, mănâncă, nimicesc, desființează, bucățesc. De frică.

Copilul din mine, hăituit iar de responsabilitățile vieții, singur fiind, a urlat, a bucățit, a nimicit și el cum a putut prin împrejurul lui...

Ce-i drept, m-am achitat de sarcini, dar repercusiunile fricii încă le simt.

Tuesday, May 16, 2017

Unde m-am născut şi când?



M-am născut în Constanţa la Spitalul Judeţean, iar anul acesta am aflat că în iarna aceea din 1984-1985 era o iarnă grea, cu drumuri blocate şi zăpezi considerabile (treaba asta mi-a zis-o o doamnă de la oficiul poştal de care aparţin şi care are un băiat născut la câteva zile după mine).

M-am născut şi am locuit în Constanţa toată viaţa, cu pauzele despre care am apucat să vă povestesc aici. Ce n-am apucat să povestesc este cum este să fi născut între Crăciun şi Anul Nou, eu fiind născută pe data de 27 decembrie.

Nu știu cum e la alții, dar la mine ziua mea e ba umbrită de sărbătorile între care m-am născut, ba accentuată. Umbrită pentru că, în copilărie, primeam cadou fie doar de Crăciun, fie doar de ziua mea, iar petrecerea de ziua mea era opțională, în condițiile în care abia trecuse o sărbătoare și urma noaptea de Anul Nou. Nu am avut zile de naștere sărbătorite cu colegii pentru că eram în vacanță și nu aveam pe cine să chem la ziua mea pentru că majoritatea erau fie plecați la bunici, fie eram înzăpeziți și nu puteau veni la mine :)). Pe vremea aceea se purta sa chem copiii vecinilor, ceea ce era drăguț, că eram oarecum prieteni...



Partea frumoasă e că toți se miră când le spun că-s născută a 3 a zi de Crăciun și, cumva, mă simt și eu specială într-un fel, sau am un motiv în plus de a mă simți...altfel :P, mai... specială.

Un aspect ciudat al faptului că-s născută iarna este că suport foarte greu instalarea frigului, a gerului... Printre cunoscuții mei se știe că eu începând cu 15 noiembrie încep să mă plâng de frig, de ger, de apatie etc. , iar când se termină iarna, abia atunci mă adaptez și eu la noile temperaturi, dar prea târziu, pentru că vin zilele de căldură...

Voi când v-ați născut? Aveți un detaliu aparte legat de ziua voastră de naștere? Aș fi curioasă să-mi povestiți!

Cu prietenie,

Irina




Monday, May 15, 2017

Cutii de metal reciclate

Chiar dacă pe aici a fost destul de liniște, în particular am făcut, zic eu, destul de multe lucruri. Spre exemplu, am reluat atelierele pentru copii, am găsit un spațiu foarte aproape de casă, iar colaborarea cu persoana care deține acest spațiu s-a legat spontan. Faptul că s-a legat ”de la sine”, m-a făcut să-mi dea multă încredere că fac ceea ce trebuie și sunt pe drumul cel bun.

Roadele s-au văzut. Încet și sigur s-au strâns spre participare tot mai mulți copii, iar eu, ca niciodată, în preziua atelierului, nu simt oboseala și repulsia pe care o aveam când lucram în alte părți. Ba am avut zile în care m-am trezit în mijlocul nopții ca să-mi pregătesc materialele și activitatea.

Sâmbăta trecută am testat ideea de a recicla cutii de metal.

Am folosit cutii simple de la conserve de fasole, năut, mazăre etc., fire textile, nasturi, scoici, bucăți de sticlă culese de pe malul mării, vopsea acrilică, hârtie, bucăți de stinghii de lemn, imaginație și un pistol de lipit.

Doar două dintre aceste cutii sunt lucrate de adulți, una de mine și una de o colega de la dansuri care a participat și ea, restul sunt realizate de 6 pitici cu vârste între 4 și 6 ani. Nu e așa că-s minunate!?









Cu gânduri de prietenie,

Irina

P.S. Vă recomand să dați LIKE paginii de Facebook: Cercul de creativitate, acolo postez tot ce fac cu acești pitici.