Saturday, November 11, 2017

Acum...6-12.11.2017





O fotografie de acum...

Experimentez...

...cicluri repetitive în materie de "iubire". Îi scriam unei bune prietene că eu parcă caut cu lupa un anumit tipar de persoane. De ce zic asta? Pentru că se întâmplă aceleaşi lucruri, ei au acelaşi comportament, eu am aceeaşi dezamagire... Însă...cum mi-a zis Alexia într-o zi: "Irina, ştii cum se zice, un şut în fund, un pas înainte". Alexia are 9 ani, da. Dar aşa e. Parcă acum merg un picuţ înainte după o nouă dezamăgire. Mă re-evaluez, mă gândesc la ce vreau în definitiv, ce pot, ce am nevoie şi cine îmi poate da toate astea. Până nu învăţ eu să mă apreciez, să-mi îndeplinesc nevoile, să mă văd cu ochi buni, nu voi putea aprecia nici dacă 300 de inşi vor face asta în locul meu. Trebuie să ştim să ne umplem noi paharul interior. Eu oricum făceam multe de una singură, dar vreau să le fac şi cu bucurie. O cafea în oraş, o plimbare în parc, o vizită la o librărie sau un muzeu, mers la film de una singură (am făcut asta deja miercurea asta!). Parcă la ţanc şi parcă cu răspunsuri adresate mie în proporţie de 100%, Mihaela de la Mic Dejun de Bucureşti a scris acest articol. Rezonez cu ideile de acolo... Dragostea e aceea când ai pace în inimă, iar cel din faţa ta nu îţi provoacă nici o tulburare şi nici o nesiguranţă!

Ma uit la/ascult...

...am fost miercuri la cinema şi am văzut Suburbicon. Groaznic filmul! Sâmbăta trecută am mai avut o tentativă să mă uit la un film acasă, dar nu am rezistat. Mie filmele trebuie să-mi zică ceva, ca să îmi placă şi să simt că merită să le aloc timp.

Mă bucur să...


...fiu optimistă.

Fac...


...nimic.

Scriu...

...nimic, doar aici, acum.

Pot...


...să fiu harnică, să am încredere în mine...

Planific...

...să merg într-un capăt al ţării...

Visez...

...să fiu fericită, mulţumită cu ceea ce fac şi am. Cu ceea ce sunt. Să mă accept şi iubesc pentru ceea ce reprezint, dar să privesc mereu spre perfecţionare şi spre mai bine. Să nu mă plafonez, să nu mă mulţumesc cu puţin. Să am încredere în mine, să mă văd şi eu cum mă văd ceilalţi.

Beau...

...cafia. La prânz voi ieşi în oraş şi vreau să beau o cafea şi de la Brewtiful, vă recomand Brewtiful. În Constanţa este în City Mall, în faţa magazinului Cora. Nu e cafenea, e un fel de cafea to go, e un aparat pus pe un banc de lemn şi cei de acolo îţi pot prepara câteva sortimente pe care le iei la pachet. Cea mai aromată cafea ever! Fac şi cu lapte de soia sau cocos variantele de latte, cappucino etc.

Mă simt...

...bine şi pusă pe lucruri mari.

Mă gândesc...

...că nu contează atât de mult unde eşti şi ce faci, ci cu cine eşti şi ce vă spuneţi.
...că mulţi oameni sunt pur şi simplu scârboşi.
...că vai de cel prin care vine sminteala! Ca să nu mă fac şi eu pricină de sminteală, nu voi detalia, însă îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru puterea de discernere, pentru faptul că mă ajută să-mi văd demnitatea de creaţie a lui, nu de slugă a unora...
...un şut în fund, un pas înainte.
...că mă îndrăgostesc foarte uşor şi prea devreme pun aureolă şi piedestal unor persoane pe care nici măcar nu le cunosc de fapt, ci fie le intuiesc, fie, cel mai rău, le atribui calităţi bazate pe presupunrile mele...
...că am ticul de a spune după ceva şi ETC. M-a amuzat să-l văd preluat de colegii mei, înseamnă că-l folosesc deja mult prea des :)))

Cărţi pe noptieră...

...nu mai am nimic, deşi mi-aş dori mult o carte, un titlu care să mă prindă, să mă afund în lectura ei, să nu mai câţâi telefonul, să nu mă mai gândesc la lucrurile care mă supără...

Gătesc...

...nimic, aştept postul, aştept să mănânc exclusiv vegan :).

Wednesday, October 25, 2017

Cartea "Terapiile cognitive" - citate

Continui seria cu citate pe care le-am găsit folositoare în cărţile citite în acest an. Ştiu că am început cu cartea Claustrofobia, dar voi face o pauză pentru a scrie câteva rânduri din altă carte, mai exact din cartea Terapiile cognitive - Cum să acţionăm asupra propriilor gânduri.

"Apar evenimente pozitive, negative sau neutre - acestea duc la GÂNDURI - aceste evenimente sunt interpretate printr-o serie de gânduri, care formează un monolog interior sau un dialog interior - acest monolog duce la emoţii - Sentimentele rezultă din gânduri, şi nu din realitatea faptelor. Toate experienţele trec prin creier, care le dă un anumit sens şi le schimbă în emoţii trăite."





metanóia s. f. (Grecism) 1. Schimbare de sentimente; remușcare, regret, căință. 2. (Bis.) Schimbare a spiritului, înnoirea minții; orientarea fundamentală a vieții, prin care se ajunge până la îndumnezeire. – Din gr. metanoia.

Tuesday, October 17, 2017

Ce mi-am propus

Azi e a doua zi de concediu medical. Nu pot să spun că mă simt atât de rău, a fost mai mult o chestie mentală decât fizică, dar ieri doctoriţa de familie a zis că-mi dă concediu pe două zile, să înţeleg şi eu ceva.

Trecând peste faptul că mă luptă un sentiment de vinovăţie pentru că stau acasă, când nu mă simt chiar aşa de rău, viaţa merge înainte.

Trăim într-o eră în care lucrurile se întâmplă cu o repeziciune fantastică. Adică lucrurile se vădesc de pe o zi pe alta, nu mai trebuie ani de zile să înţelegi o situaţie. Asta e o concluzie pentru zilele ce au trecut, zile în care în încăpăţânarea mea de a relua legătura cu un om care era nociv la modul general şi mi-ar fi fost foarte nociv la modul particular, lucrurile s-au dat pe faţă singure ca să-mi arate, iar, de ce nu e bine uneori să fie aşa cum cred eu. Tot în ideea asta, că timpul trece foarte repede, am zic că şi un an va trece ca o clipire, aşa că...

Nu am cum să renunţ la job. Cum îi ziceam unei prietene bune, eu mereu am avut un ceva cu joburile. Adică mă simt neangajabilă, deşi, ironic, ştiu să fac multe, sunt harnică, loială, devotată, angajatul la care visezi. Da, acela care se simte vinovat când stă acasă într-un medical, dar nu îi este atât de rău. Apoi mi se pare enervant procesul de căutat joburi, aplicat CV-uri, interviu etc. Eu am terminat o facultate cu profil vocaţional, chiar dacă-s un mic brainiac, nu o visătoare. Faptul că lucrez aici, că s-au legat lucrurile aşa a fost ca o plească pentru mine, ca să folosesc un termen mai neacademic. Pe acest drum mi-am dat seama şi ce vreau să fac pe mai departe, ceva la care CV-ul meu va avea o noimă. Ceea ce nu am în clipa asta e răbdarea. Dar va trebui să o cultiv, va trebui să dau şi ce nu am în clipa asta ca să mai rezist un pic. Aşa că m-am gândit la un survival kit.

Ce voi face eu ca să mai supravieţuiesc un an?

(p.s. nu e nici măcar un an, ci 8 luni)
  • voi face un calendar pe care să bifez zilele şi săptămânile care au trecut. Mental pare enorm de mult 240 de zile, dar vizual poate va fi mai simplu, mai uşor.

  • va trebui să fac în aşa fel încât .o bucăţică din zi să fie a mea cu orice preţ, să fac lucruri care simt că au fost făcute în folosul meu, nu pe altarul altcuiva, în business-ul altcuiva, pentru mintea, inima, prosperitatea, interesul altcuiva. Ieri găsisem la o librărie nişte blocuri de desen mici, mici, cât palma, cu foi speciale de acuarelă. Erau 6 lei şi mi s-au părut geniale. 

  • voi economisi cât de mult pot din salariile pe care urmează să le iau. Trebuie să ştiu că mă pot baza pe ceva în momentul în care voi zice stop. Psihologic nu mai pot accepta să trăiesc pe spatele altcuiva, deşi încă am sprijinul necondiţionat al familiei mele.

  • voi alterna mersul cu maşina la job cu mersul cu autobuzul. Vreau să fac un total cu cât am cheltuit cu motorina în ultimele luni, pentru că am păstrat bonurile. E adevărat că e mult mai comod şi mai rapid să circuli cu maşina proprie, dar traficul a luat o turnură bizară chiar şi în Constanţa. Pe lângă faptul că a crescut enorm numărul de maşini în oraş, parcă toţi şoferii sunt cu capsa pusă la volan: claxoane, înjurături, n-ai-plecat-în-secunda-1-de-la-semafor-tiiiiiiiiiiit-tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiittttt!

  • reluat rugăciunea de dimineaţa, seară, spovedanie deasă, împărtăşanie, maslu. Trăim într-o lume nebună, un argument mai puternic pentru "de ce să fac toate astea?" nu văd.
  • făcut un mic survival kit la job. Adică: băut mai mult ceai (busuioc-antidepresiv şi anxiolitic, sunătoare-antidepresiv) şi apă (minte mai clară), utilizat ulei volatil de lavandă (calmant, relaxant), redus cafeaua, mai puţine ronţăieli. Gândit pozitiv, înlocuit gânduri repetitive, negative cu afirmaţii ajutătoare, rugăciuni scurte, văzut câteceva bun în fiecare om, găsit portiţe de comunicare cu fiecare om în parte.

  • comunicare. Comunicat conducerii tot ce văd că nu merge şi comunicat în special faptul că nu-s în măsură să repar greşelile altora, găurile anilor anterior, sau să-mi asum lucrurile pe care conducerea ar trebui să şi le asume. Până la urmă eu-s executiv, adică execut, adică fac, adică pun în aplicare, în cel mai bun caz.
  • găsit o formă de făcut mişcare. Încă merg la cursul de dansuri greceşti, dar parcă ar mai trebui ceva. Ce?
  • acum că am muuuuult mai puţine haine, ar trebui să fac ce-mi propun deja de o grămadă de timp, să le sortez în avans pe ţinute. Să nu mai mă trezesc dimineaţa şi să mi se pună pata la gândul: dar iar habar nu am cu ce să mă îmbrac???

  • dacă aş relua mersul cu autbozul aş putea relua şi lectura mai deasă, mai multă. Cred că nu voi fi niciodată mulţumită cu cât citesc.
  • să folosesc legitimaţia de student. Ce înseamnă asta? Înseamnă că pot merge cu trenul oriunde, oricând, GRATIS.
  • încet, sigur şi cu determinare să mă pregătesc pentru ceea ce vreau să fac de la anul dpdv profesional.

Sunday, October 15, 2017

Recente

În perioada în care nu am mai scris aici pe blog, nu a fost zi în care să nu mă gândesc că mi-e dor să scriu, sau că aş scrie despre asta şi asta, dar mi s-a părut un demers inutil, aşa că am zis pas. Cu toate astea, perioadele din trecut în care am scris, mi-au fost de folos...Aşa că zic că poate m-ar ajuta să reiau scrisul aici...

Despre mine şi despre mine în ultima vreme, ce să mai zic? S-au întâmplat multe lucruri în ultima vreme. Mă tot gândesc de la o zi la alta că anul acesta a fost ca nici un an din viaţa mea. CA NICI UN AN. Pe toate planurile.

profesional

Două măriri de salariu în mai puţin de jumătate de an. Ce câştig acum e mai mult decât mulţumitor pentru piaţa joburilor din oraş. Luna aceasta a fost literalmente prima oară în viaţa mea de angajat când la salariu aveam pe card vreo 400 lei neatinşi din salariul anterior şi încă vreo 500 în casă. Eu de la salariu la salariu nu am avut NICIODATĂ nici 50 de lei pe undeva, fie ei rătăciţi, sau puşi bine.

Salariul s-a rotunjit pentru că am fost numită director executiv în şcoala în care lucrez şi m-am propus eu însămi să iau şi orele de educaţie plastică. Ştiu, sună pompos director executiv, dar fac cam ce fac de aproape 3 ani de când sunt angajată aici. Singura chestie în plus e presiunea psihică pe care cred că mi-am autoindus-o. Mă simt ca şi cum am nişte zornăitori de picioare care răsună la fiecare pas pe care îl fac. Plus ore de lucru peste program, plus lucru şi acasă dacă trebuie, plus răspuns la telefon când vor şefii şi nu numai. La orice oră şi în week-end.

Eu sufăr, printre altele, de sindromul impostorului. Mă gândesc mereu de ce văd oamenii în mine atâtea lururi, când eu, în intimitatea gândurilor mele, mă simt atât de praf?

Locul de muncă în care mă aflu are multe bube în cap. Le-am văzut de când m-am angajat şi am tot sperat să fie bine. Cu trecerea timpului mi-am dat seama că dacă coşi în continuare petece noi la haine vechi şi pui vin nou în burdufuri vechi, nu se va schimba nimic, niciodată. Urmărind situaţia în ultimele luni, observând nişte lucruri mai în amănunt, mi-am zis că mai acord acestui loc un an, un an şcolar. Însă lucrurile se succed cu o aşa repeziciune, totul devine tot mai bizar şi mai încâlcit, încât aproape săptămânal, dacă nu zilnic, am spus gata, nu mai pot!

Îmi asum următoarele cuvinte, dar simt că toţi ciudaţii pământului, Constanţei, s-au strâns aici unde lucrez. Văd, trăiesc, aud, experimentez nişte lucruri ce au loc ZILNIC, încât nu ştiu ce să mai cred. Sunt eu prea sensibilă, am devenit intolerantă, nu pot iubi, nu pot închide ochii? Nu m-am mai protejat eu pe mine de absurdul vieţii prin rugăciune, printr-o gândire mai sănătoasă?

Am foşti colegi care s-au rupt de mediul în care mă aflu şi cărora le merge bine, adică...lucrează în altă parte şi văd lucrurile mai limpede, îşi pot face treaba cum trebuie.

Cât despre predat, ce să zic? Îmi place! Oricât de obosită sunt, stau şi-mi fac planul de lecţie cu gândul la copii. Clasa a5a e delicioasă, îi ador, clasa a6a sunt aşa şi aşa, mi-era teamă de clasa asta pentru că-s 3 copii cu CES, dar văd că şi ei sunt ok, clasa a8a e un regal intelectual, e o plăcere să interacţionez cu ei, clasa a7a... well, dacă reuşesc să ajung şi la ei cumva, să-i conving că ora de educaţie plastică e bună, o voi bifa la reuşitele anului. Clasa a7a e o clasă ultra-blazată, plină de lehamite, de indiferenţă şi de multă obrăznicie.

Au trecut ceva ani de când am absolvit facultatea, iar asta mă duce cu gândul că informaţia nu mai e atât de proaspătă în mintea mea. Mă gândesc că poate ei vor simţi că nu-s încă foarte bine pregătită şi asta îmi produce o frustrare. Pe de altă parte, citesc cu aviditate şi o mare curiozitate materialele pentru orele pe care trebuie să le pregătesc, cărţi de metodică, albume de artă, cărţi de istoria artei, idei de planificări şi activităţi de pe net etc.

M-am înscris şi la modului psihopedagogic pentru a preda religia. Nu se ştie pe viitor când îmi va fi de folos, mai ales că pot echivala o parte din cursuri, pentru că am deja un modul pe educaţie plastică.

de-ale sufletului

Realizez tot mai mult că am o intuiţie bună. Lucruri pe care doar le simt, se adeveresc apoi. Însă mereu intervine raţiunea care îmi pune la îndoială ceea ce simt. Procesul lucrează şi invers. Se întâmplă să gândesc că ceva e folositor şi bun pentru mine, că TREBUIE să-l fac, dar în suflet simt că nu e încă momentul pentru a face asta. Situaţia asta o trăiesc cu munca. Raţional pare foarte ok să închei odată circul ăsta şi să merg pe alt drum, dar în inima mea simt că încă nu e momentul. Invers se adevereşte mult pe plan afectiv acest traseu intuiţie-inimă-raţiune-gând. Uneori simt că pentru o persoană nu însemn nimic, sau că pur şi simplu nu e potrivită mie, fie prin atitudinea de indiferenţă pe care o are faţă de mine, sau de răutate, dar mintea găseşte circumstanţe atenuante şi mereu încerc să fac iar primul pas în a restabili o legătură, ceea ce e greşit.

Realizez şi că-s abuzată emoţional în moduri foarte discrete la muncă, în familie... nu are sens să explic aici de ce, dar m-a izbit în faţă când am tras concluzia asta faţă de comportamentul a două persoane din viaţa mea, una de la job şi una din familie...

de-ale trupului

Nu am mai făcut deloc mişcare şi ştiu că are o legătură mare cu modul în care mă simt şi gândesc acum. Lehamitea cu care plec în fiecare zi de la muncă, mă face să nu-mi mai pese de nimic, nici măcar de cum arăt a doua zi. Cu greu m-am dus să-mi fac unghiile, vorba cuiva, mi-era şi ruşine să pun mâna pe catedră. Părul am ajuns iar să-l ţin într-un coc care nu mă avantajează deloc, deşi am acum părul aproape până la mijloc de lung. Un mare plus e ceea ce am scris ieri, că am dat aproape toate hainele şi am rămas în câteva mai de muncă, câteva mai sport, câteva subţiri şi câteva mai groase, câteva de ocazie. În ultima vreme n-am mai suferit de lăcomie, nici la mâncare, dar nici la nevoia bolnavă de a strânge şi achiziţiona. Când mai intru într-un magazin îmi zic: am suficient din toate. Şi aşa e. Despre cum gătesc acum, am scris ieri aici. Puţin şi un singur fel, să fiu sigură că-l termin pe acela înainte de a face altul.

Tot aici, când vreau să cumpăr ceva, mă gândesc cât ambalaj rămâne în urma lui. Din acest motiv, nu mai cumpăr decât rar chestii îmbracate în sute de hârtii şi plasticuri, merg mult pe ceea ce se găseşte la borcan, sau poate fi luat vrac, întreg.

Ex.: îmi doream mult un orez de la Mega Image cu nişte legume şi ceva alge parcă, deshidratate. Apoi m-am gândit că am orez simplu acasă, am şi legume şi-l pot prepara eu, nu mai trebuie să-l iau de-a gata, plus că era într-o cutie de plastic.

Alt exemplu, voiam un oţet balsamic, sau simplu, dar nu din acela clasic pe care nu-l tolerez. Majoritatea oţeturilor balsamice aveau tot felul de E-uri şi mi-am zis de ce să nu iau o lămâie când vreau să acresc ceva? Plus că în urma ei nu rămâne nici plastic, nici sticlă, ci ceva ce se va degrada în natură :))).

diverse

O altă reuşită fantastică pe acest an ar fi să-mi pot instala şi eu centrală pe gaz. Simt că aş face un pas enorm pentru mine şi casa mea în iarna aceasta... La fel şi dacă aş rezolva cu actele pe casa bunică-mii. Acestea ar fi acolo în top 3 cu strunirea clasei a 7 a :)).

Cam atât pentru azi...

Saturday, October 14, 2017

Acum...





O fotografie de acum...

Experimentez...

...cred că o formă, dacă nu chiar un burnout. Am ajuns să nu mai pot suporta şi tolera pe nimeni de la job...ori sunt eu cea mai plecată cu sorcova, ori job-ul meu e locul în care toţi plecaţii cu sorcova şi-au dat întâlnire! Mă trezesc greu dimineaţa şi plec stresată spre serviciu cu gândul că iar voi întârzia. Visez urât noaptea, sau şi mai rău, mă trezesc şi nu mai pot adormi la loc, îmi vin în minte toate persoanele, discuţiile, situaţiile care nu-mi dau pace. Casa mea a devenit doar un loc de tranzit în care vin să dorm, să mă spăl sau să-mi schimb hainele. Nu mai ştiu nici cine sunt, nici ce vreau, nici ce sper pentru mine. Nimic!

Ma uit la/ascult...

...Erik Satie, am pus vineri copiilor de la a5a muzică de Erik Satie şi sper eu că le-a plăcut.

Mă bucur să...


...descopăr că-mi place să predau. Şi să descopăr că cei de la Remix primesc haine. Adică ei îţi trimit un sac de plastic şi tu le trimiţi tot ce nu mai porţi. Primesc doar anumite mărci şi în funcţie de ce trimiţi, fie îţi dau ei un preţ pe fiecare articol, fie le poţi vinde pe site-ul lor. Eu am golit cam jumătate din dulap şi am o senzaţie foarte bună. Mi-am simplificat foarte mult viaţa şi văd lucrurile dintr-un unghi nou, poate voi scrie ceva separat despre asta. Cu serviciul acesta cred că scapi de întrebarea : cui pot da nişte haine pe care nu le mai folosesc? Pentru că în ziua de azi cam toţi primesc de pomană haine şi cred că foarte rar mai găseşti pe cineva neîmbrăcat, chiar şi de pe la sate.

Fac...


...absolut nimic. Mi-e lehamite să mai fac ceva pentru mine, pentru casă...abia reuşesc să mă adun să fac baie! :(

Scriu...

...nimic şi nicăieri, poate rândurile acestea vor fi o reîncepere a activităţii aici pe blog.

Pot...


...să o iau mereu de la capăt.

Planific...

...nimic, deşi ar trebui să fac planificările pentru şcoală. De anul acesta sunt "doamna, doamna", am cele 4 ore de educaţie plastică în şcoala în care lucrez, plus celelalte sute de atribuţii pe lângă aceste ore...

Visez...

...la o nouă viaţă, la altceva, la un alt drum. Visez să mă pot accepta şi iubi mai mult, să am grijă mai mult de mine, să mă preţuiesc mai mult, să mă validez mai mult, să am mai mult curaj şi încredere că şi eu pot.

Beau...

...am băut două cafele până acum şi o cană cu apă cu o vitamina C efervescentă.

Mă simt...

...rău. Am o răceală cu depresie cum îi zic eu, zac şi mă simt de doi lei.

Mă gândesc...

...că-s un om slab, un om fricos, un om care stă şi tolerează prea multe, un om cu tot felul de conflicte interioare care atrage anumite situaţii şi oameni în viaţa lui, un om pe seama căruia se speculează multe, se permit prea multe. Am tot sperat ca măcar un an să mai fac faţă la mediul în care mă învârt la muncă, dar văd că deja mi-e foarte greu să mai trec de la o zi la alta la nici o lună de la începerea anului şcolar.

Cărţi pe noptieră...

...am "Între iadul deznădejdii..." - Sf.Siluan Athonitul, o carte de Vergiliu Gheorghe - "Revrăjirea lumii", albume de artă, cărţi de istoria artelor... însă nu-mi mai arde de nimic.

Gătesc...

...diverse în porţii tot mai mici. Nu-s o fire zgârcită, ba din contră aş zice, dar am început să fiu foarte conştientă de procesul achiziţie-timp investit în mâncare şi simt că îmi arunc din bani şi timp când fac ceva de papa, mai mult decât mi-ar trebui mie, ca apoi să se strice şi să fie aruncat.

Sunday, August 20, 2017

Priceperi din ultima vreme

Priceperi din ultima vreme:

  • furia, ca şi frica, sunt o formă de energie în tine, o putere care se cere cheltuită în vreun fel. Am înţeles asta târziu şi mi-am dat seama că există şi alte forme decât de a o propaga prin: vorbit cu o a treia persoană despre ceea ce simţi atunci, sau vorbind despre cel ce ţi-a cauzat starea, sau tocând la gânduri despre situaţia care ţi-a provocat frica sau furia, sau ripostând jignind, rănind pe cel ce te-a enervat, sau, mai rău, rănind, jignind pe cineva nevinovat doar ca să "te descarci". Importantă e acţiunea, activitatea, un ceva care să devină un canal de ieşire "safe" a ceea ce trăieşti atunci.
  • că e nevoie de constanţă în tehnicile astea de canalizare a furiei în ceva mai util. Nu e suficient să faci ceva doar o dată. Dovadă a stat faptul că, deşi trecusem cu brio de nişte situaţii foarte urâte îndreptate spre mine, am răbufnit câteva zile mai târziu pe o chichiţă, tulburând oameni care nu îmi greşiseră cu nimic.
  • zahărul, făina, alcoolul şi carnea îmi fac rău. Punct. Îmi plac pe moment, apoi mă simt letargică, grea, apatică, lipsită de chef şi voiciune, somnolentă, înceată la minte, descurajată.
  • trebuie să fac două lucruri importante: să fiu organizată în cele mai mici detalii şi să evit cu orice preţ inactivitatea, statul degeaba. Să-mi umplu timpul cu cât mai multe, ca doar somnul să rămână pentru odihnă.
  • vara asta caniculară a fost tare grea pentru mine. Mereu e, dar acum parcă m-am simţit efectiv pusă la pământ de ea... (nu am fost decât o dată la plajă, aproape de apus şi am stat îmbrăcată pe cearceaf.)
  • mi-am dat seama că cele mai mari păcate sunt gândurile de judecată şi gândurile de răutate...
  • că am nevoie de ritualuri ca să-mi fie bine.

Wednesday, August 9, 2017

Antreprenoriatul la feminin 2

Din cartea "In the company of women" - Tanya Aguiriga - Designer/Creator de mobilă

Continuarea postării de aici.

Ce înseamnă succesul pentru tine?

Succesul înseamnă să pot continua să fac ceea ce iubesc. Înseamnă să fac o muncă care promovează incluziunea şi comunitatea.

Numeşte cea mai importantă lecţie pe care ai învăţat-o conducând o afacere.

Trebuie să ai idei, să lucrezi din greu, să fii bun si să inovezi constant. Nu ştii niciodată cine poate fi un străin cu care intri în contact şi ce ar putea însemna el pentru afacerea ta pe mai târziu, aşa că va trebui să tratezi pe fiecare om cu care intri în contact cu respect şi să nu-ţi blochezi singur drumurile. Trebuie, totodată, să fii sincer cu tine atunci când creezi, editezi, explorezi propria ta poveste ca o sursă de inspriaţie, pentru că aceste detalii vor oferi muncii tale mai multă credibilitate şi te va face să ieşi din mulţime.

Ştiind ceea ce ştii acum, ce ai fi făcut diferit la începutul afacerii tale?

Aş fi luat câteva lecţii de antreprenoriatul afacerilor, aş fi învăţat mai multe programe pe calculator, aş fi căutat finanţări şi aş fi angajat un contabil.

Monday, August 7, 2017

Despre cartea "Claustrofobia"

Ştiu că n-am mai scris despre subiectul acesta după ce am scris rândurile de aici şi de aici, dar lecturez acum nişte cărţi care-mi sunt de mare folos în problema asta.

Una din aceste cărţi, "Claustrofobia - Cum să găseşti ieşirea" - autor Andrea Perry, este o carte pe care am achiziţionat-o prin 2012 cred şi pe care ulterior m-am tot străduit să o dau, gândindu-mă că nu-mi trebuie mie aşa ceva. Când am început s-o citesc, mi-a plăcut aşa mult şi am descoprit nişte lucruri atât de interesante, încât am zis că nu întâmplător a poposit în biblioteca mea. E o carte scrisă temeinic de un psihoterapeut care s-a confruntat şi ea cu problema claustrofobiei. Cartea adună toate soluţiile posibile care te pot ajuta să înfrunţi acest balaur. Dacă atingea şi abordarea fricilor prin credinţă, aş fi numit-o perfectă, dar e folositoare şi aşa cum e ea acum.

Vreau să scot din ea câteva fragmente, poate vor fi de folos şi altora. Doar ce e îngroşat şi colorat sunt sublinierile mele.

"Mama era claustrofobă. Asta nu m-a afectat direct, însă ea avea tendinţa să fie hiperprotectoare cu mine şi descuraja asumarea vreunui risc. Evita situaţiile claustrofobice - trenuri, ascensoare şi aşa mai departe.

În copilărie, suntem foarte afectaţi de modul în care simt şi se comportă membrii apropiaţi ai familiei. Anxietăţile şi răspunsurile lor ne conturează modul în care vedem lumea, în bine sau în rău. Desigur, este important să învăţăm de la generaţiile anterioare, fiindcă altfel ar trebui să reinventăm mereu roata sau, cel puţin, să aflăm, prin durerosul proces de încercare şi eroare, că focul arde, albinele înţeapă, pisicile muşcă şi aşa mai departe. De asemenea, trebuie să fim îndrumaţi şi în privinţa lucrurilor bune, să aflăm că florile miros minunat, că blana pisicilor este moale la atingere, că ne vom simţi extrem de mândri dacă ne ţinem echilibrul de-a lungul unui zid (şi că, de fapt, spaţiile mici sunt doar nişte spaţii mici, iar senzaţia de fierbinţeală este doar o simplă senzaţie de fierbinţeală care va dispărea curând).

Pe de altă parte, este de o importanţă vitală să învăţăm despre viaţă prin noi înşine, prin contactul direct cu lumea reală. Dacă nu facem acest lucru, vom fi întotdeauna pe lângă realitate, trăind o viaţă bazată pe aprecierile altor oameni. Dacă este vorba să devenim independeţi, atunci părinţii noştri trebuie să ne permită de a face multe descoperiri noi singuri, sperând că vor reuşi să ne ofere suficientă siguranţă în timp ce facem acest lucru.

Adesea, acesta este un aspect solicitant al parentajului, care le cere părinţilor să-şi muşte limba şi să-şi păstreze anxietăţile pentru ei înşişi. Probabil că nimeni nu reuşeşte să realizeze tot timpul echilibrul optim între protecţie şi libertate.

Dacă avem un părinte sau părinţi care suferă de claustrofobie, atunci este probabil ca noi să fi învăţat fobia de la ei, în cel puţin trei moduri. Primul mod: vom fi martori la anxietatea părinţilor noştri faţă de spaţiile închise, ceea ce ne poate imprima o asociaţie inconştientă - spaţiu închis =  pericol - în mintea noastră fragedă (la urma urmei, tăticul avea dreptate că zgârietura pisicii doare).

Al doilea mod: felul în care percepem noi spaţiile închise poate fi mai limitat decât al copiilor acelor adulţi care n-au avut claustrofobie, fiindcă noi n-am putut merge singuri în locurile pe care părinţii noştri le-au evitat. Se poate să fi primit avertizări explicite: "Nu intra în peştera aceea, fiindcă nivelul mării poate să crească şi ai putea rămâne blocat acolo". Unele dintre avertizări se poate să fi fost corecte, dar dacă se întemeiau pe teama fobică a părinţilor noştri, s-ar putea ca noi să ne fi limitat explorările în baza unei evaluări greşite. Evitările părinţilor s-ar putea să fi însemnat că n-am avut şansa de a afla singuri că, poate, acele locuri nu erau de fapt atât de rele, cel puţin, nu pentru noi. Deci creştem cu anumite convingeri proprii, netestate în realitate şi prea speriaţi - sau, poate, prea loiali - pentru a le verifica.

Al treilea mod: frica părinţilor noştri se poate să ne fi produs sentimente dificile, care au fost prea greu de suportat singuri şi pe care am ajuns să le asociem şi noi cu spaţiile închise. De exemplu, dacă sunteţi un copil mic în ascensor cu un părinte ce intră în panică, puteţi să deveniţi anxios nu atât din cauza ascensorului, cât a faptului că o vedeţi pe mama supărându-se. Şi v-aţi putea simţi şi mai rău dacă încercările dumneavoastră firave de a o linişti n-ar avea niciun efect. Copiii vor să-şi ajute părinţii fiindcă îi iubesc, nu doar ca să se simtă ei înşişi în siguranţă. De aceea, anxietatea poate proveni din vina de a nu fi reuşit să-i ajute.

Ca adult, frica dumneavoastră actuală de ascensoare poate avea de-a face mai mult cu acele sentimente, decât cu ascensorul propriu-zis. Când uşile liftului se deschid poate fi greu să vă daţi seama de unde vine dificultatea dumneavoastră, dacă nu aveţi nicio amintire conştientă a felului în care reacţiona mama dvs. Ştiţi doar că nu vreţi să simţiţi din nou senzaţiile acelea de neajutorare, lipsă de control şi vulnerabilitate."

Pg.61-62


Concluziile mele:

- cum am mai scris pe aici, ştiu că aceste frici iraţionale ale mele sunt moştenite, unele au fost aduse la suprafaţă de traume, iar altele s-au întreţinut din cauza senzaţiei mele că nu mă pot sprijini pe nimeni în momente extreme, nici măcar pe propria-mi persoană;
- mă uit în jur la cunoscuţii mei care decid cu lejeritate unde vor să-şi petreacă vacanţele şi cum singurul criteriu după care îşi ghidează aceste alegeri sunt cel mult pe un criteriu financiar. Ei nu se gândesc nici o secundă la ceea ce vor face prin prisma fricilor. Pentru că eu nu-s aşa, trăiesc la foc mic, foarte precaut cu orice şi cu multă grijă în faţa noului. Verbele "a trăi" şi "a experimenta" la mine au fost burduşite în multă, enorm de multă precauţie, peste nivelurile normale, încă din copilărie (un exemplu grăitor, am fost în prima tabără prin clasele primare la Arieşeni, cu trenul. Toţi copiii scoteau mâna pe gemuleţul acela de pe hol, eu nu o scoteam că-mi era frică. Cineva chiar m-a întrebat de ce mi-e frică, pentru că nu se întâmplă nimic şi nu am ştiu ce să răspund. Ca să nu mai zic de frica paralizantă pe care o trăiam când intram într-un tunel şi cum mă rugam ca acel tunel să fie scurt şi să nu stau atât de mult în întuneric...)
- loialitatea faţă de familie trebuie să fie una sănătoasă. Mândria că venim dintr-o familie cu anumite calităţi, aprecierea faţă de mediul în care ne-a fost dat să venim pe lume, aprecierea faţă de ceea ce ne-a format ca oameni. Loialitatea nu trebuie să fie găunoasă şi păguboasă.
- mie nu îmi e frică de anumite obiecte (avion, par example), ci mi-e frică de ceea ce poate produce mintea şi corpul meu când îi e frică, când se simte prins (am angoasa asta şi în faţa unor situaţii, conjuncturi de viaţă şi chiar scrie în carte că există şi o formă de claustrofobie socială/emoţională, spre exemplu să experimentezi senzaţii de panică, sufocare stând la masă cu anumite persoane) şi teama că nu există nimeni şi nimic pe lume care să mă liniştească.

Cam atât am avut de zis.

Ne mai auzim!

Cu gânduri bune,

Irina

Sunday, August 6, 2017

Să nu primeşi niciodată nimic în viaţă, fără să înţelegi...

"Poate că fiecare om se roagă zilnic la el acasă. Dar, între rugăciunea de acasă şi rugăciunea de la biserică, sau mai bine zis, între rugăciunea de acasă şi slujba de la biserică, este o mare deosebire, o deosebire pe care nici eu n-am învăţat-o demult. De când am învăţat-o însă, îmi pare rău de toate duminicile pe care le-am lăsat să treacă fără să mă fi dus la biserică.

Dacă aş avea vreo putere, aş întoarce toate duminicile înapoi, m-aş vârî de fiecare dată într-o strană şi aş privi, aş urmări, aş lua parte din tot sufletul la toată slujba.

Câţi cunosc înţelesul formelor religioase? Câţi cunosc chiar înţelesul obiectelor de care se servesc preoţii în biserici? Ani de zile le-am privit fără să le înţeleg. Este o greşeală. Să nu primeşti niciodată nimic în viaţă, fără să înţelegi..."

"Să ne rugăm...
O explicaţie la Sfânta Liturghie" - Olga Greceanu

Saturday, August 5, 2017

Introducere la o broşură

Pe acest blog, mai ales anul trecut, am încercat să mai evit să scriu despre relaţia mea cu Biserica şi viaţa pe care o am eu ca creştin-ortodox. Asta pentru că ştiu că am multe derapaje, sunt "lumească" în limbajul celor care frecventează biserica, sunt frivolă şi neputincioasă, iubesc, încă, multe din lumea asta şi tânjesc cu toată fiinţa uneori mai mult spre cele ale lumii, decât cele ale lui Dumnezeu. Mă mângâie faptul că Dumnezeu mă acceptă şi mă iubeşte şi aşa şi fac cât pot, când pot şi cum pot cele care ţin de scopul creştinului - mântuirea, viaţa de veci. 

Un alt motiv pentru care am evitat să mai scriu despre acest fragment destul de cuprinzător, zic eu, din viaţa mea, e pentru că nu am vrut să creadă lumea că eu am un blog ortodox, deşi el este ortodox prin însuşi faptul că eu sunt creştin-ortodoxă practicantă şi eu îi sunt autoare. Nu am vrut să îmi expun frământările aici, ca apoi să primesc sfaturi cu tratamente duhovniceşti. Nu că aş avea ceva împotriva tratamentelor duhovniceşti, dar cei 10 ani, din mila lui Dumnezeu, pe Cale, mi-au arătat că singurul care e în măsură să-mi dea un tratament duhovnicesc e... duhovnicul.

Cu toate astea, mă gândeam în perioada asta cât de diferit e anul 2017 de anul 2016. Anul trecut căutam mult să mă pun în ordine în tot felul de moduri care nu aveau treaba cu biserica şi ortodoxia. Ştiu că vara trecută am scris de zor sub categoria insights o grămadă de chestii. Mă încredeam foarte mult în puterile mele slabe, anemice, inexistente de fapt. Dumnezeu era într-un colţişor şi eu mă duceam în colţişorul acela când lucrurile chiar îmi scăpau de sub control.

Anul 2017, deşi nu am menţionat nicăieri pe aici, e unul...complet altfel. Relaţia mea cu Dumnezeu e alta. Nu voi da detalii, dar consider un semn bun în această direcţie, însuşi faptul că nu mi-am mai revărsat atât de mult durerea sufletului aici, pe blog, în văzul a Dumnezeu ştie câţi oameni. Ba mai mult, m-am simţit "safe" să spun cu ce mă lupt eu cu adevărat şi calea prin care simt că voi ieşi cu totul din aceste lupte. Doar prin Dumnezeu. Şi am acum o garanţie interioară pe care nu am avut-o niciodată, nici anul trecut, nici în alţi ani. Mă simt mai OK să mărturisesc că a fi ortodox e o parte atât de amplă din mine, că nu mă pot dezice de ea cum nu mă pot dezice de însuşi faptul că mă numesc Irina.

Hmm...nu ştiu ce e cu introducerea asta lungă, eu voiam doar să scriu că vreau să scot câteva fragmente dintr-o broşură faină numită "Să ne rugăm..." scrisă de artista plastică Olga Greceanu. O am de vreo 2 ani în casă, dar am citit-o dintr-o răsuflare într-o sâmbătă după-amiază, printre hohote de plâns şi multe lacrimi, cum nu mai plânsesem de multă vreme. Câteva pagini într-o sâmbătă după-amiază mi-au spus cum ani de zile m-am dus la biserică fără să înţeleg că acolo vine şi Hristos şi se mişcă VIU prin faţa mea.

Hai, Doamne-ajută la toată lumea!

♥ Irina

Thursday, July 27, 2017

Jurnal de mulţumire


Doamne, apreciez mult şi îţi mulţumesc ♥:
  • pentru că-s iar studenta, la buget de data asta. Mi s-au deschis toate uşile ca să ajung aici. Sper să fie aşa şi pe următorii 3 ani.
  • pentru reîntâlnirea cu sora D., care e colega cu mine acum la facultate.
  • pentru că ceva ce după care tânjeam din noiembrie anul trecut s-a întâmplat, adică am fost invitată în oraş de cineva pe care simpatizam :)). Unele lucruri se întâmplă fix când trebuie şi mă bucur că am ieşit doar noi doi când am putut s-o iau şi eu amical. Singurul minus e că e vară. Nu-mi plac întâlnirile şi dragostea vara :)
  • pentru că săptămâna asta am putut să fac ceva ce mi-am propus. A fost greu să ajung acolo, dar m-am ţinut de cuvânt. A început să fie foarte greu să nu mai fac ce-mi propun, am o stare aşa rea după, de zici ce e aia...
  • pentru că m-am găsit azi pur întâmplător cu fostul coleg C. la catedrală, iar apoi am fost împreună să mâncăm.
  • pentru că prin blândeţe poţi corecta unele lucruri mai bine decât dacă ai face-o pe un ton aiurea...

Tuesday, July 25, 2017

Decalogul economisirii

Am găsit un flyer la o bancă cu câteva idei care mi s-au părut simpatice şi demne de luat în seamă.



10 reguli pentru a-ţi face un obicei din a economisi

1. Ia micul dejun. Îţi iei energie pentru întreaga zi şi mănânci mai puţin în rest.


2. Invită-ţi prietenii acasă, în loc să ieşiti în oraş. Prepară ceva de mâncare şi începeţi un board game. Distracţie cu cheltuieli minime.

3. Păstrează-ţi mâinile curate. Mai multă sănătate, mai puţini bani cheltuiţi la doctor. Atât de simplu.

4. Mută-ţi conturile bancare la o instituţie care să te respecte. O bancă la care taxele şi comisioanele sunt transparente şi corecte.

5. Lasă-te de obiceiurile scumpe şi nesănătoare. Fă un calcul să vezi câţi bani ai avea în plus doar dacă nu ai mai fuma, de exemplu.

6. Bea mai multă apă. Un pahar de apă înainte de masă ajută şi la digestie, şi îţi reduce şi apetitul.

7. Nu merge la cumpărături atunci când eşti supărat. Eşti predispus să-ţi iei lucruri care nu sunt necesare.

8. Respectă cu sfinţenie regula celor 10 secunde. Înainte să pui ceva în coş, aşteaptă 10 secunde. S-ar putea să te răzgândeşti.

9. Înscrie-te la orice program de loializare. Te bucuri de reduceri de fiecare dată când faci cumpărături, iar reducerile cresc cu cât cumperi mai mult.

10. Nu renunţa nici o secundă. Fără motivaţie? Adu-ţi aminte de visurile pe care vrei să ţi le îndeplineşti.


Friday, July 21, 2017

Versete din Biblie utile în anxietate :)




Epistola catre Filipeni a Sfantului Apostol Pavel, Cap.4, versetele 6,7

"Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu."

"Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus."

Psalmul 62, versetul 8

"Şi întru acoperământul aripilor Tale mă voi bucura. Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta."

Psalmul 27, versetul 9

"Domnul este ajutorul şi apărătorul meu, în El a nădăjduit inima mea şi mi-a ajutat."

Psalmul 61, versetul 2

"Pentru că El este Dumnezeul meu, Mântuitorul meu şi Sprijinitorul meu; nu mă voi clătina mai mult."

Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru Cap.5, versetul 7

Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi.

Cartea lui Iosua Navi Cap.1, versetul 9

"Iată îţi poruncesc: Fii tare şi curajos, să nu te temi, nici să te spăimântezi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pretutindenea, oriunde vei merge"

Sfânta Evanghelie după Matei Cap.1, versetul 9

"Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi."

Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel Cap.13, versetul 6

"Pentru aceea, având bună îndrăzneală, să zicem: "Domnul este într-ajutorul meu; nu mă voi teme! Ce-mi va face mie omul?"

Psalmul 93, versetul 22

"Dar Domnul mi-a fost mie scăpare şi Dumnezeul meu ajutorul nădejdii mele"

PSALMUL 117, versetul 1

"Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui."



Thursday, July 20, 2017

Jurnal de mulţumire


Doamne, apreciez mult şi îţi mulţumesc ♥:
  • pentru prieteni
  • pentru familie
  • pentru susţinere
  • pentru cărţi
  • pentru oameni frumoşi
  • pentru oportunităţi şi uşi care ţi se deschid singure, când acela e drumul tău!
  • pentru crema vindecătoare de la Pell Amar (chiar aşa îi zice), care mi-a mai alinat durerea de la încheietura mâinii stângi
  • pentru determinare, voinţă şi trecere peste momentele de "renunţ". Uneori îţi dai seama că "renunţ" nu mai e o opţiune pentru tine
  • pentru rudele îndepărtate care încă te caută, m-am revăzut cu un văr de doi din partea mamei, care mereu când revine în România cu familia, mă caută

Wednesday, July 19, 2017

Acum...




O fotografie de acum...
pe tot ce e în imagine am dat cam 22 de lei. Nu mi-e ruşine să caut în coşul cu -50% de la Mega Image, din bananele mai scofâlcite fac smoothie, conopida aceea care are doar câteva punctuleţe de negreală pe ele o voi găti la cuptor, ardeii îi voi pune la o supă de legume. Din piaţa de legume am luat şi nişte roşii mai scofâlcite la un preţ de nimic, la fel nişte ardei graşi şi ardei bulgăresc, care era mai ieftin cu 2 lei pentru că tot aşa erau mai moi. Ardeii bulgăreşti îi voi toca mărunt şi îi voi pune la borcan, iar roşiile şi ardeii vor fi tocaţi mărunt şi ei şi puşi în pacheţele la congelator pentru viitoare supe.

Experimentez...

...ceva ce nu-mi place, trezitul la ora 9!!!!!!!!!!!! Nu mă pot da jos din pat oricât de devreme mă culc! :(

Ma uit la/ascult...

...cam nimic...

Mă bucur să...


...să-mi fi schimbat un pic obiceiurile, grupurile în care mă învârteam. E un suflu nou când intri în contact şi cu alţi oameni. Pe week-end m-am văzut cu un văr de doi şi cu nişte prieteni de-ai lui, mi-a făcut plăcere să discut cu ei, erau oameni amuzanţi şi inteligenţi.

Fac...


...diverse pe la muncă!

Scriu...

...pe blog şi tot zic să reiau şi jurnalul...

Pot...


...să aleg între a lăsa orele să treacă fără să fac nimic, sau a le lăsa să treacă făcând ceva. Timpul trece şi dacă acţionăm şi dacă nu, dar parcă e aşa bine când vezi că faci una alta, iar experienţele se adună...

Planific...

...în septembrie voi trece o piedică interioară. Ca să o trec pregătită va trebui să fac şi eu unele lucruri, adică să-mi fac partea mea. Trebuie doar să las lenea la o parte!

Visez...

...dar la ce nu visez eu?

Beau...

...cafea, apă, pe week-end am testat cidrul Dacic, însă am constatat că nu mai suport alcoolul...

Mă simt...

...bine zic eu...

Mă gândesc...

...că vreau o pauză de Fb şi că trebuie să mă pun mai mult pe primul loc, să nu mai tânjesc după atenţie...

Cărţi pe noptieră...

...mult prea multe: am finalizat "Troiţa mărturisitorului", o carte despre un sat de pe lângă Sibiu unde a copilărit autorul. E o carte faină despre tradiţiile populare româneşti, viaţa satului cu durerile şi bucuriile ei, cum i-a cotropit comunismul, un pic despre rezistenta din munţi etc.O lectură plăcută, ce nu mi-a plăcut e faptul că a fost redactată slab, cu multe greşeli ortografice. Apoi mai am aşa: "Viitor cu cap de mort", o carte pe care trebuie s-o citesc mai mult dintr-o conjuctură, "Claustrofobia", "Anxietatea la copii", "Terapii cognitive" şi un album superb cu Grecia, acestea două din urmă luate ieri de la biblioteca judeţeană. Mă dusesem doar după "Terapii cognitive" şi mi-a sărit în ochi şi cealaltă, cred că-s prima care o lecturează că e nou-nouţă.

Gătesc...

...nu mare lucru. De la începutul lunii nu am mai mâncat carne şi mă simt foarte bine. Nu voi deveni o habotnică din aia de luptă pentru drepturile animale, ci am ales să mă hrănesc aşa din motive financiare, de simplitate şi pentru sănătate. Acum sunt într-un stadiu în care dacă am în casă o singură chestie ce poate fi mâncată (fructe, legume, ceva gătit), mă consider bogată şi mulţumită.

Tuesday, July 18, 2017

Două excursii de anul acesta

Unul din obiectivele mele pentru anul acesta a fost să călătoresc. Până acum am reuşit să fac două ieşiri din localitate, iar despre ele am să vă povestesc mai jos.

Cap Kaliakra

Ca să fiu în ton ce cu am mai scris pe aici zilele astea, am să îmi încep povestea cu plecarea la Cap Kaliakra. Plănuiseră verişorii mei să mergem undeva pe la începutul lunii martie, eu îmi doream de mult, am zis ok.

Cu ani în urmă am anulat o excursie pe care o plătisem deja către Balcic din cauza anxietăţii mele. Laşităţile acestea pe care nu le înfrunţi rămân un reminder puternic şi viu în mintea ta, frica de atunci, chiar dacă veche, revine. Am tot plimbat în minte acel moment cu excursia anulată când verii mei mi-au propus să mergem, dar am zis să amân bătaia de cap pentru mai aproape de ziua plecării. Mă gândeam că voi fi cu oameni care ţin la mine şi într-o maşină mică, nu autocar, eu nu mai sunt acelaşi om şi poate nu va fi aşa rău.

În noaptea de dinainte de excursie îmi amintesc că m-am trezit în mijlocul nopţii cu ceea ce părea sau putea fi ciclul acela de gânduri şi griji care-mi va genera o frică mai teribilă. M-am trezit şi mi-am zis atât: "hai, mai scuteşte-mă! Fie ce o fi, eu mă duc cu ei acolo, chiar de-ar fi să fac o scenă pe drum de frică." Şi am adormit la loc tun.

M-am trezit, m-am îmbrăcat, au venit şi m-au luat verii mei de acasă, am plecat spre Bulgaria şi am avut cea mai frumoasă zi de până atunci. Fără nici o stare aiurea :).

(Nu găsesc mai multe poze de la această ieşire, când le voi găsi le voi ataşa)



Călătoria la Timişoara

Pe 15 şi 16 iunie, în interes de serviciu, a trebuit să merg la Timişoara. Urma să merg însoţită de cineva, o persoana cu care n-aş fi vrut să stau atâtea ore în preajma, nu se ştia încă dacă luăm maşina mică, sau trenul... era totul incert. În zilele anterioare plecării am avut tot felul de stări, de gânduri, de frici, bâzdâci, aproape că nu ţipam prin casă că EU NUUUUUUUUUUU VREAAAAAAAAAU SĂĂĂĂ MERG. Printre isteriile astea mentale mai aruncam şi o rugăciune: "Doamne, fie voia Ta, fă să fie cum e mai bine", "Maica Domnului, aranjează-le Tu...".

A venit ziua plecării, am aflat că mă voi duce singură cu trenul. Eram permanent în tensiune, dar m-am dus înainte şi tot înainte. La dus am luat un tren cu legătură, iar legătura din Bucureşti spre Timişoara, undeva pe la 2 noaptea s-a defectat. Am stat vreo 2 ore în câmp, iar la un moment dat au oprit şi lumina în vagoane, lăsând nişte becuri chioare din loc în loc. În stanga mea era un fost mecanic la CFR care povestea într-un stil DRAMATIC cum a decăzut CFR-ul, că poţi muri cu zile în trenurile de azi etc. Ce povestesc eu acum ar fi fost cadrul perfect pentru nu un atac de panică, ci o sută... Dar eu eram ATÂT de calmă şi relaxată... Dacă simţeam vreo senzaţie vagă îmi spuneam în minte: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă", "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mâtuieşte-mă", "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-Te..."...au trecut cele 2 ore, trenul a pornit şi am ajuns.







Acolo la Timişoara a trebuit să-mi înfrunt un alt set de frici, să vorbesc în faţa a mulţi oameni necunoscuţi, ba am dat şi interviu la o televiziune, a mai trebuit să dorm într-un pat diferit cu mai multe persoane la un loc... Singurul moment în care am simţit senzaţia aia alienantă de "unde sunt, ce se întâmplă?" a fost doar când am intrat în curtea şcolii unde se ţinea evenimentul, dar mi-a trecut repede, iar teama cu locul de dormit a fost egală cu zero, compania celor două fete cu care am dormit a fost aşa plăcută, iar somnul atât de odihnitor încât îmi era ruşine a doua zi să mai gândesc ceva aiurea...

Acum, în secunda asta, mă bucur aşa mult că am fost în aceste două locuri că nu am cuvinte. Mă simt mai bogată şi o idee mai curajoasă...

Concluziile sunt (pentru un anxios):

-nădejdea să fie pusă exclusiv în Dumnezeu, dar trebuie lucrat în aşa fel încât toate fibrele fiinţei tale să se încreadă în El, să trecem de stadiul credinţei raţionale...
-blândeţe cu tine, paşi mici...făcut ce se poate acum. Eu am putut să merg acum cu maşina şi cu trenul, mai am de făcut doi paşi până simt că mi-am înfruntat şi alte piedici ceva mai mari. Dar asta nu trebuie să devină motiv de ură pe mine, ci prilej de a cultiva răbdarea şi compasiunea.

Pe curând!

Irina

Thursday, July 6, 2017

Jurnal de mulţumire

Toată debandada asta cu gândurile şi stările mai puţin plăcute m-au scos din capacitatea de a mai vedea, observa părţile bune şi frumoase ale vieţii. Am ajuns să mă streseze şi enerveze tot din casa mea şi din afara casei mele. Deci se impune reluarea jurnalului de mulţumire.

Doamne, Îţi mulţumesc şi apreciez mult ♥ :

  • uleiul esenţial de levănţică şi levănţica în general
  • patisera Paul
  • cămăşile albe
  • parfumurile fresh de vară - acum folosesc unul de la Elisabeth Arden cu ceai verde şi iasomie
  • parfumul primit cadou de la tata ieri - Eau de merveilles Blue - Hermes, ceva de vis...rafinat, discret, gând de vară
  • cartofii wedges
  • pentru ajutorul primit de la alţii, când m-am încumetat şi eu să ÎL CER 
Şi lucrul cu care ar fi trebuit să încep de fapt: mulţumesc pentru faptul că existaţi voi, cititorii acestui locuşor, pentru că vă faceţi curaj să îmi scrieţi şi să mă susţineţi... Ultimele mesaje din partea voastră m-au copleşit... iar dacă cineva citeşte aici şi nu are curaj să-mi scrie public, o poate face pe căsuţa de email: floricelecolorate at gmail.com sau pe mesageria privată a paginii mele de Facebook - Blogul de la mare. ♥

P.S. Legat de mesaje(comentarii), mă doare inima când văd că le ştergeţi după ce le public... dacă nu am apucat să răspund, nu e că nu am vrut, ci nu am avut timp şi am vrut să găsesc un moment în care să pot scrie ceva pe îndelete... dacă apuc să răspund unui comentariu mai nou, e din cauză că am putut să scriu atunci pe loc ceva cu noimă, nu că pe unele le ignor, iar la altele răspund imediat. ♥

Monday, July 3, 2017

De ce eu?

Când şi când, mai rar (acum) sau mai des (pe vremuri) mai apare în capul meu întrebarea "de ce eu?". Fiecare om are crucea lui formată din anumite greutăţi, piedici interioare, frustrări, suferinţe.

La mine cele pe care le-am mai povestit aici ca fiind suferinţele mele trecute sunt o parte, o parte care poate fi expusă. Apoi sunt multe altele care nu pot fi spuse decât în gând.

Când şi când mă mai întreb "de ce eu?". Mi se pare că fiecare om are un nivel până la care poate accepta lucrurile rele din viaţa lui. Sau măcar dezvoltă un mecanism de supravieţuire cu ele sau cu amintirea lor, cum am făcut eu cu cele două decese la care am fost martoră în copilărie - a mamei şi a fratelui meu. Dar sunt atâtea care au rămas în urma lor, sau poate nici măcar ca urmare a acestor evenimente cu care mi-e greu să tăriesc, încât nu ştiu ce să mă mai fac.

Eu când mă întreb "de ce eu?", nu mă întreb despre ce a fost, ci ce s-a întâmplat de am ajuns acest om şi de ce trebuie să îndur atâtea? De ce trebuie să fiu acest om care înainte de a păşi în afara casei se îndoieşte de 20 de ori de cum arată, de cum s-a îmbrăcat, de ce va zice, de cum va fi percepută. Acest om căruia îi vine foarte greu să facă lucruri pe care alţii par a le face cu o naturaleţe desăvârşită. Un om căruia nu i se pare corect să treacă prin atâtea rahaturi şi tot el să rămână prins de ambele picioare cu cutii goale care răsună la fiecare pas pe care îl face.

Ştiu că anxietatea asta pe care o am nu e a mea.

Eu am fost un copil care îşi dorea să facă multe, dar a fost educat că nu e bine, că te îmbolnăveşti, că după râs vine plâns, că există pericol la orice pas. Eu am fost un copil care alerga ca nebunul în faţa scării, care vara avea ambele coate şi ambii genunchi plini de semne de bună purtare. Jucam ascunselea cu vecinii, ţară, ţară vrem ostaşi... Viaţa palpita în mine!

Eu nu am fost născută să fiu anxioasă şi fricoasă şi să mă îndoiesc de un miliard de ori înainte de a face un pas.

Frica mea de întuneric din copilărie nu era de fapt frica mea. Era frica altcuiva care dormea cu o lumină aprinsă pe hol. Obişnuită atât de mult cu acea lumină, nu puteam merge în tabere fără să fiu terifiată la ideea că voi dormi în întuneric beznă. Că voi trece cu trenul prin tuneluri neiluminate şi mă voi sufoca de frică. Că voi merge iar la ţară la verişoarele mele şi acolo e întuneric, întuneric noaptea...

Anxietatea nu e a mea, e un dar primit. Faptul că am picat examenul de conducere de 4 ori, nu a fost frica mea, a fost o frică primită în dar. Frica celei care a luat într-un final carnetul de şofer, dar care era atât de neîncrezătoare în ea însăşi încât nu a condus decât cu cineva în dreapta, iar o dată, ultima dată când a mai şi condus, i-a murit maşina în interescţie, a coborât din ea şi a lăsat-o acolo.

Neîncrederea asta în mine, faptul că fac un pas înainte şi apoi cedez, renunţ, nu-s ale mele, nu le revendic, nu vreau să mi le atribui, nu vreau să zic că ele mă caracterizează.

Ar fi enorm de multe de zis, multe lucruri aiurea, dar mă opresc aici. Ştiu că şi cele ce mi le-au pasat nu au făcut decât să ducă şi ele mai departe ceea ce au primit. Oricât de injust, incorect, nedrept, crud, handicapator de viaţă ar fi, asta e crucea mea.

Doamne, miluieşte!

P.S. În secunda asta nu-s deznădăjduită, ştiu că ceea ce trăiesc acum sunt pârghiile prin care voi ţine legătura cu Dumnezeu şi tot El, cel ce a biruit moartea, mă va ajuta şi pe mine să biruiesc.

Icoana Învierii - Anastasis e preferata mea şi prezintă lucrarea pe care o face Hristos cu noi.





Sursă imagini aici.

Saturday, July 1, 2017

Se ridică o nouă problemă...

Pe lângă ce am scris aici şi aici, mă mai confrunt cu două frustrări teribile vara asta.


Sursă foto aici


Una din ele e că grupa mea de la dansuri pleacă în Creta în septembrie, iar eu dau din colţ în colţ că nu merg şi eu.

Nu e că nu aş avea bani, nu e că nu mi-aş dori, dar nu mă voi duce nici tura asta (au mai fost plecaţi un week-end în mai la Louftraki) pentru că... mi-e teamă de avion.

Şi nu mi-e teama aia că vai, pică avionul, mor. Ci e un fel de calustrofobie să-i zicem. Gen ce fac eu în cilindrul ala de metal, o să simt că mă sufoc şi nu am pe unde să ies. Apoi o să încep să mă port ciudat şi toţi vor râde de mine. O să mă sufoc, o să... mă rog, nu vreau să scriu până mâine la ce se gândeşte un anxios, mai ales unul care a trecut prin toate formele de atacuri de panică, când e pus să facă ceva ce-l scoate din zona lui de siguranţă.

Ştiu că în mare parte totul e în capul meu, dacă nu chiar 100%. Ştiu că frici mai mici a trebuit să mi le calc efectiv în picioare, ca apoi să rezulte lucruri frumoase din ele (nu am scris încă de vizita mea la Timişoara şi de ieşirea la Cap Kaliakra)...

(Priviţi imaginea de mai jos. De ce să priveşti aşa ceva, când poţi sta acasă?)


Sursă foto aici

Cert e că trebuie să lupt prin toate modalităţile pe care le pot gândi ca să trec de această piedică. Nu pot sta să plâng şi să-mi fie ciudă efectiv pentru că mi-aş dori să fiu şi eu într-un loc cu prietenii mei, dar nu pot pentru că am frici debilitante.

Aceste rânduri sunt doar o introducere pentru ceea ce sper eu să fie o ieşire din această teamă iraţională.

Închei cu o concluzie la care am ajuns azi gândindu-mă la ce am scris mai sus:

Anxietatea e o formă de necredinţă.

Tuesday, June 27, 2017

Mărul stricat şi găunos

Săptămâna aceasta, cineva tare drag mie, va scoate actele cu cel pe care l-a ales pentru a îi fi soţ. În loc să mă bucur complet, cele mai urâte lucruri se iţesc din sufletul meu.



...

Tot privindu-mă, tot urmărindu-mă, cunoscându-mă până în adâncul meu, mi-e tot mai limpede că mie nu-mi va fi rezervat un asemenea drum. Nu pentru că nu ar fi persoane care să mă vrea în viaţa lor, ci pentru că-s complet stricată interior pentru a fi capabilă de iubire, de familie, de un drum în doi. Eu nu numesc asta, ca unii, libertate, ci un handicap sufletesc...

Un suflet meschin,

Irina

Sunday, June 25, 2017

Despre luna iunie...

Luna iunie nu a fost luna mea, aşa am simţit. O lună de mari prinderi, zbateri, răscoliri interioare, activităţi, obligaţii... o lună în care am trecut dintr-un punct de vedere la un altul opus cu 180 de grade pe mai multe fronturi. 

O lună în care literlamente am rămas falită până la următorul salariu, tăindu-mi-se pe rând abonamentul la telefon, abonamentul de internet şi cât pe ce să fie întreruptă şi lumina dacă nu mă ajutau ai mei cu o sumă consistentă pentru a achita o factură restantă. Da, e aproape iulie, iar eu încă plătesc facturile de curent, cu alte cuvinte facturile de căldură din lunile reci. Iarna asta lungă şi care a părut că nu se mai termină, la 30 mai eu încă mai băgam aeroterma în cameră sau la baie ca să mai încălzesc, s-a tradus prin datorii peste datorii.

Lipsa telefonului şi a internetului mi-a adus mari satisfacţii. Am văzut multe filme şi am citit mai mult decât poate am făcut-o în ultimele luni la un loc.

Cursul de dansuri l-am pus pe pauză. Chiar şi activitatea aceasta mi-a adus un mix de sentimente. Un mix de curaj şi ambiţie amestecat cu o sumă de dezamăgiri şi tristeţi convârşitoare. Am pus pauză. Motivaţia care m-a dus acolo nu a fost justă, dorinţele mele de pe parcursul cursului nu au fost oneste şi folositoare, iar suita de sentimente născute în inima mea m-au izbit de toate malurile posibile.

Sunt dezamăgită profund de multe, de toate, poate. De superficialitatea lumii, de superficialitatea apropiaţilor. Nu există nimeni care să-mi poate da, oferi, acel gen de relaţie pe care îl caut. Profund până la capăt, onest până la capăt, jertfitor până la capăt, prezent până la capăt. Poate cer prea mult. Dar ultimele luni mi-au arătat ce vreau şi ce primesc, iar aceste două lucruri nu coincid. M-am simţit rănită propriu-zis în deschiderea şi dorinţa mea de apropiere sufletească, în dorinţa mea de acel ceva ce nu va fi schimbător de la o zi la alta, de acel ceva ce nu va mirosi a faţadă, a superficial, a fluctuaţie (oare de câte ori am scris superficial în fraza asta?). Toate aceste respingeri brutale pe care le-a resimţit inima mea, m-au făcut să mă ascund iar în mine, să mă adun şi să mă pun într-un colţişor de loc din care să-mi văd de ale mele.

Doare, dar nu mă mai pot baza decât pe mine. Nu mă mai pot baza decât pe credinţă, pe credinţa în Dumnezeu, pe credinţa de a-mi îndrepta toate gândurile, năzuinţele şi speranţele spre Prietenul divin. Vreau ca tot ce voi face de acum înainte să aibă de a face MAI MULT cu Dumnezeu. 

Mă voi baza pe MUNCĂ. Deşi am picat într-o lentoare dată de căldură, de vacanţă, de problemele care-s la locul de muncă, vreau să mă folosesc de cele 8h de lucru cu hărnicie, nu spre batjocură, pentru ca ar fi o batjocură a timpului meu şi a eticii mele de muncă, până la urmă.

Mă voi baza pe artă şi cultură. Voi citi cât pot de mult, voi privi, asculta, căuta lucruri care să facă sufletul să rodească, fie că e vorba de film, muzică, carte, tablou, idei.

Voi încerca să ţin mai mult de familie. Oricât de bună sau de rea a fost-este ea, e singura constantă din viaţa mea. Voi fi mai disponibilă pentru ei, în măsura TIMPULUI  meu şi în măsura SOLICITĂRII lor. Băgatul cu de-a sila în treaba altora nu mă caracterizează, nici măcar cu ai mei.

Am privit în urmă spre relaţiile pe care le credeam infailibile, indescrutibile. Ceea ce credeam, ceea ce simţeam eu nu era nici 5% din realitate. Proverul „frate, frate, dar brânza e pe bani!” e un crunt adevăr. Ne învelim în cuvinte ce elogiază, în vorbe mari, dar realitatea ne dă peste nas. Sentimentul că nu am pe cine mă baza la greu, iar uneori acest greu poate fi în lucruri mici, mici, cum ar fi că nu pot face faţă singură unui menaj întreg, e covârşitor. Dacă nu m-ar fi dus mintea să-mi uşurez viaţa prin idei ca: simplificare, împărţirea lucrurilor mai mari în bucăţi mai mici, planificare etc. cred că aş fi căzut sub povara unui trai de unul singur (curat, mâncare, piaţă, muncă, întreţinut viaţă socială, achitat facturi, întreţinut maşină, ceea ce se împarte într-o familie de 2, 3, 4 membrii, eu fac la 1).

Nu mă plâng, Dumnezeu mi-e martor că privesc lucrurile cu optimism, curaj, încredere. Ştiu că cine râde la urmă, râde mai bine, iar cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu bucurie... deci nu fac decât să aştept şi eu aceste vremuri mai bune, dacă le-o mai îngădui Dumnezeu...