Două lecţii învăţate în ultima vreme privind productivitatea:
-dezvoltă-ţi pe cât posibil ideea de "eu pot" în mintea ta. Multe lucruri care stau între noi şi obiectivele noastre sunt ideile preconcepute cum că: nu eşti capabil, nu ai timp, nu ai forţă, nu poţi, ai o listă aşa de lungă de lucruri care aşteaptă să le finalizezi că NU AI CÂND să faci şi acest lucru, că ţi-au spus ţie părinţii când erai mic că eşti prost, sau că-ţi lipseşte darul de a face "x" lucru.
Ideea lui "eu pot" se clădeşte în timp şi e suma unor victorii mai mari sau mai mici. Îmi vine acum în minte un exemplu citit într-o carte, care evidenţia aspectul de care scriu aici, că nu poţi faci un lucru pentru că ai ajuns la concluzia că nu eşti în stare de aşa ceva. Acolo autorul spunea: fă ceva extrem de simplu, dar fă-o cap-coadă şi în tine va creşte convingerea că poţi începe şi finaliza o activitate. Fă o omletă spre exemplu şi vezi cum te simţi pe urmă.
Poate exemplul pare extrem de pueril, oricine poate face o omletă, dar pentru cineva care a ajuns la fundul sacului cu motivaţia, sau pentru cineva care se află în depresie, o activitate banală în condiţii normale poate fi pentru el un munte de neurcat.
FORTEAZĂ NOTA
-o altă lecţie învăţată e că atunci când simţi că nu mai poţi, de fapt atunci poţi face mai mult, mai bine, sau poţi face lucrurile care vor avea cu adevărat valoare.
Mi-amintesc că aveam de dat o traducere şi nu vroiam în ruptul capului s-o fac, deşi trebuia, pentru că primisem deja nişte bani pe ea. Am bucăţit-o cât s-a putut, am lucrat pe segmente la ea, dar eu tot nu reuşeam s-o finalizez. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar mi-am zis în câteva seri că stau să mă împiedic de ceva atât de simplu, că mi-e şi ruşine de mine. Aşa că am lucrat împotriva a tot ce se trezea în mine în secundele alea: nervi, furie, dezgust, tot felul de gânduri, tot felul de urgenţe care parcă strigau toate la mine. Dar mi-am pus ambiţia, m-am culcat mai târziu, în ciuda oboselii şi a luptei de gânduri şi am finalizat lucrarea. După ce am predat-o cu un sentiment de victorie, orice a urmat DUPĂ, mi s-a părut simplu. Mi s-a părut simplu să ma apuc şi de lucruri care nu-mi plac, lucruri care TREBUIESC făcute, lucrări care mă înfuriau numai la gândul că le am de rezolvat. Şi, CULMEA, aceste lucrări erau cele care îmi aduceau şi alte rezultate (bani, sentimentul de împlinire, poftă de lucru, sentimentul de odihnă la muncă că mi-am predat la timp lucrările etc.)
Aşa că acum mă concentrez în mod special pe lucrurile: amânate la infinit, lucrurile care mă scot din sărite, lucrurile de care NU mă simt capabilă să le fac şi încerc să întind un pic coarda când mă simt foarte obosită, iar rezultatul nu întârzie să apară.
Poate rândurile scrise mai sus par banale pentru un om setat pe acţiune, dar pentru cineva care s-a luptat ani de zile cu lenea/teama de a face ceva, concluziile mele sunt salvatoare.
